Dario Bellezza, 80 de ani de la naştere. Autoportret în versuri

Destinat „diversității”, asemenea marelui său prieten și confesor Pasolini, cel care îl decretase încă de la debutul, cu volumul Invettive e licenze din 1971, drept „cel mai important poet al noii generații”, Dario Bellezza s-a născut la Roma, în 1944; orașul ce va deveni fundal și protagonist al întregii sale existențe și creații, ambele subsumate unei trăiri sub semnul dramaticului, deseori de un tragism extrem disputat între exigența autenticității și ficționalul filtrat himeric, și s-a stins, după nemiloase suferințe provocate de AIDS, la doar 52 de ani, în același oraș, în 1996. S-a bucurat, de-a lungul existenței sale marcate egal de recunoaștere publică și de marginalitate, în parte, nu mai puțin dramatic asumată, de prietenia și de prețuirea unor iluștri contemporani, precum Pasolini, Alberto Moravia, Elsa Morante, Sandro Penna, Amelia Rosselli, ca și de aprecierile unui Gianfranco Contini, Renato Minore, Renzo Paris, Valerio Magrelli; s-a autoproclamat în linia unui Rimbaud, din care a și tradus, ca și a lui Constatini Kavafis, neuitându-l pe congenerul său înaintaș, alt preferat al unei biografii tragice, Dino Campana.
A publicat, de-a lungul unui sfert de veac de prezență activă, creativă și civică, sub semnul, deseori perfid, al spectrului „scandalosului”, în mare parte generat și nutrit de inamici de care n-a dus lipsă și pe care avea să-i desfidă atât în versurile cât și în romanele ori în tribulațiile sale publicistice și publice, printre altele: Morte segreta, 1976, încununat de premiul Viareggio, Libro d’Amore, 1982, Io (o antologie cu inedite), 1983, Serpenta, 1987, Libro di poesia, 1990, Gatti e altro, 1993, L’avversario, 1994, şi, în sfârşit, chiar în anul decesului său, 1996, antologia Poesie (1971-1966), urmată de întreaga sa creaţie lirică în cunoscuta colecţie a editurii Mondadori, Oscar, sub titlul Tutte le poesie, în îngrijirea lui Roberto Deidier, în 2015.
Narator, este autorul unor romane şi culegeri de povestiri, printre care debutul, din 1970, cu L’Innocenza, cu o prezentare a lui Moravia, Lettere a Sodoma, 1972, Il carnefice, 1973, Angelo, 1979, Turbamento, 1984, L’amore felice, 1986, Nozze col diavolo, 1995. A scris teatru (Salomè, Testamento di sangue), critică şi eseistică (Morte di Pasolini, 1981, Il poeta assassinato. Una riflessione, un’ipotesi, una sfida sulla morte di Pier Paolo Pasolini,1996); i-a tradus pe Georges Bataille și pe Arthur Rimbaud.   

Un lirism al purității (im)pudice

S-a spus și s-a scris, de către unii dintre cei mai prestigioși autori, poeți, prozatori și critici italieni din ultimele decenii, despre Dario Bellezza ca despre un fel de damnat al sorții, pendulând hamletian între darurile naturale și vicisitudinile unui excurs existențial împins dincolo de hotarele dramaticului. Un lucid și imparțial topograf al unui EU disputat între veridicitatea trăitului și capriciile Himerei, cu stupefiante revelații ivite, cvasi-incidental, sub impactul autenticității unui topograf  nemilos, dar și cu efortul de decantare în actul transgresiv eminamente poetic.
Neeludându-și ceea ce și-a asumat a fi aura sa congenială de provocare și de „scandal” – pe care, dimpotrivă, și-a omologat-o uneori cu un supradimensionat orgoliu, și-a luat ca reper ilustrativ legendara emblemă a pasării Phoenix: o poziționare pe cât de insolită, activă pe terenul contestării și al repudierii societății – și, în general, lumii – surprinsă într-un ineluctabil proces de degradare, pe atât de plină de satisfacții, oricât de reductive la nivelul plăcerii barthesiene a textului/ scrisului. Un Genet italian, deși indisolubil mai aproape de Pasolini și de Sandro Penna, ca și de Kavafis la care s-a raportat repetat, și-a revizuit, la timp, presiunile rimbauldiene în favoarea unei simplicități poetice discursive într-o economie de lirism axat pe un proces de esențializare într-o operație de confruntare liminară între palierele logosului și al onticului.
Dificil de inserat în panorama propriei noastre lirici, oscilând, în opinia mea, între un Bacovia funebru și contestatar, un Dimitrie Stelaru iconoclast ori, mai aproape, un Virgil Mazilescu fără aluviuni criptic-vizionar-onirice, substanța poeziei sale fluctuează între sentimentul acutizat al morții în iminența survenirii sale cotidiene și cel al marginalului, proscris în propriu-i destin dar și al individului uman în epoca unei derelecțiuni în plin proces de instituire și, deci, de omologare. O autoreferențialitate disperată și, deopotrivă, acea disperată vitalitate pasoliniană căreia i-a fost martor și depozitar.


Din Eu (1983)

Nu voi atinge Sublimul fiindcă sunt viu

Și dacă viu sunt ideea de a muri care-n lăuntru
o port necontenit poate distruge
ca o Moiră jignită și groaznică.

Adevărul e că nu trăiesc, însă căldura clandestină
a Sobei pe care o aprind pe ascuns de                   
Domnul Serafin ce-mi stă deasupra, deasupra capului
controlându-mi visele
mă încălzește încă și-mi scutură
ticăloșitul și înspăimântătorul trup
terorizat de-a înfăptui
suprema răzbunare, ea, moartea,
cămilă nătângă
ce străbate deșerturi fără  apă
și până la urmă nu cară decât nimicul
în patul pietros regăsit.



E târziu. Afară Roma e deja friguroasă

E târziu. Afară Roma e deja friguroasă
în toamna amânată, aproape trist
noiembrie în amintirea morților scumpi,
cândva adorați și-acum gata
să pornească pe valea uitării
perene unde și noi ne vom
duce, prin pâclă mare și vânt  
șuierător. Noi însă încă mai avem
un ritm alert care ne face fericiți
și obosiți ca odinioară, ba încă și mai
mult, știind că morții dragi
nu-l vor mai auzi nicicând, crezându-ne
respingători și tineri, deciși
în tăcerea unui timp, pe când
eram prea leneși măscărici.
Acum ne dorim, liberi, solitari,
acum suntem cum se zice poeți,
și pe stradă recunoscuți ne ciondănim
până la piatra grabei din cale,
printre băieți ce aplaudă și fetișcane
de neatins.



Din Şarpe (1987)

Dacă-i tinerel trupul bărbătesc

Dacă-i tinerel trupul bărbătesc
străluce de lumină incertă, dar limpede
priviți mâna cu liniile abia
trasate și lungi în nevoia de a
ști mai mult. Formă dă sexul
întregului dedesubt muieresc și efeb
în așteptarea de-a deveni bărbat, mascul
înălțime de privighetoare.



Încă mai reușesc să scriu despre dragoste

Cum nicicând nu se dezlănțuie în soare
uraganele prezentului sau mâinele
taie în inima-ți absentă eu îmi fâsâi
în nimic îndrăzneala de-a căuta ultimul sărut
ce va sfârși la saturnaliile celor vii.

Aștept și sper: opuse goliciuni
cui trebuitoare sunt bucuriile    
grăbitei și palidei mâini;
ori trup al iubirii mele salvat
revine-nghețat și ferice
în mână esența sacră
a pulberii păsării phoenix!



Fug cu toate zilele mele ori            

Fug cu toate zilele mele ori    
obscură lumină cu ochi vrăjiți.
Fug, se pierd, aleargă, în spate
cu chipurile de odinioară:
săruturile, îmbrățișările, tulburările
nesincere ale celui mai bun băiat
fug înspăimântate către sfârșitul
ce e aproape. Doar tu, Șarpe,
te bucuri și mă scuturi ca larva care
la soare se trezește și zboară departe.



Să se sfarme inima

Să se sfarme inima
încredințată unui trup
ce vrea și nu vrea să moară;
mai mult, tăgăduiește dorindu-și
moartea tăcută și nocturnă, într-o cameră
de noapte hoinară, fără povești
vrăjită cameră neliniștită în mâna
ce îmbracă dimineața, o acoperă
lințoliile vânturate la soarele
ce stă acolo în fața vântului
din zori și dimineți.



Viața pe care-o trăiesc nu-i a mea

A cui o fi, o știe doar Creatorul
dacă există, dacă vrea să știe mai mult
decât eu știu. Și spunând-o                     
acest eu se desface în celălalt al său
sau contrariu sau un boț de cretin.
Ce înseamnă totuși a exista
fie și puțin și, apoi, a spune
că n-ai fost niciodată.
Răbdare, va spune cel interesat
de supraviețuire, eu, trupul meu
tovarăș al atâtor nelegiuiri. Înlăuntru
rămâne faptul că nimic nu există:
nici măcar posibilul șantaj al
unui nimic iluzoriu ce ne devoră 
Astfel nu mai rămâne decât de-nchis prăvălia:
a merge la dracu, a te preface
că știi pe lângă ilustrul îndrăgostit
ce ne vrea în picioare, plini de
îngâmfare și trufie, iar cui astea
îi prisosesc să mai pună.



Crima va avea loc mâine

În timp ce aștept scriu:
pe cine aștept mă așteaptă
să mă vadă țâșnind pe drumul
de noroi, spre nălucile nopții
jucând în picioare în cer norii
senini după ploaia obosită
de martie amestecat cu siroco  
și crivăț. Noua versiune
despre mine nu poate fi ascultată;
memoria a curățat piața, iar
inima s-a oprit într-o clipă              
scabroasă. Rămâne doar vopseaua
spre-a murdări ușa cu sânge
roșu; crima va avea loc
mâine.

Prezentare şi traducere de George Popescu
(nr. 2, februarie 2024, anul XIV)