„Sufletul-frunză ușor pornește în căutarea Stăpânului”. Mică antologie Dario Bellezza

Antologia pe care o propunem cititorului român s-a ivit în circumstanțele unei luni de octombrie din îndepărtatul 1996 în cadrul unui sejur lunar, la Perugia, cu o bursă Erasmus. Un octombrie ploios, petrecut preponderent în sălile secularei Biblioteci „Augusta”. Cumpărată mica antologie apărută chiar în acele zile în populara colecție e editurii Mondadori. I MITI. Poesia*, lectura poemelor autorului, despre care aveam câteva repere nu tocmai aprofundate, m-a surprins și obligat, fie și pentru a-mi îmblânzi serile altfel sterile dintr-o camera închiriată, să le dau forme românești, și sub imboldul unei pure plăceri de cititor pătimaș. Și așa s-a întâmplat că ele au rămas de atunci în vechiul computer portabil și, regăsite recent, am decis să le sustrag capriciilor contingentului în speranța de a le oferi unui posibil interes și pe alți îndrăgostiți și animatori ai Poeziei.




Profil biografic

Destinat „diversității”, asemenea marelui său prieten și confesor Pasolini, cel care îl decretase încă de la debutul, cu volumul Invettive e licenze din 1971, drept „cel mai important poet al noii generații”, Dario Bellezza s-a născut la Roma, în 1944; orașul ce va deveni fundal și protagonist al întregii sale existențe și creații, ambele subsumate unei trăiri sub semnul dramaticului, deseori de un tragism extrem disputat între exigența autenticității și ficționalul filtrat himeric, și s-a stins, după nemiloase suferințe provocate de AIDS, la doar 52 de ani, în același oraș, în 1996. S-a bucurat, de-a lungul existenței sale marcate egal de recunoaștere publică și de marginalitate, în parte, nu mai puțin dramatic asumată, de prietenia și de prețuirea unor iluștri contemporani, precum Pasolini, Alberto Moravia, Elsa Morante, Sandro Penna, Amelia Rosselli, ca și de aprecierile unui Gianfranco Continu, Renato Minore, Renzo Paris, Valerio Magrelli; s-a autoproclamat în linia unui Rimbaud, din care a și a tradus, ca și a lui Constatini Kavafis, neuitându-l pe congenerul său înaintaș, alt preferat al unei biografii tragice, Dino Campana.
A publicat, de-a lungul unui sfert de veac de prezență activă, creativă și civică, sub semnul, deseori perfid, al spectrului „scandalosului”, în mare parte generat și nutrit de inamici de care n-a dus lipsă și pe care avea să-i desfidă atât în versurile cât și în romanele ori în tribulațiile sale publicistice și publice, printre altele: Morte segreta, 1976, încununat de premiul Viareggio, Libro d’Amore, 1982, Io (o antologie cu inedite), 1983, Serpenta, 1987, Libro di poesia, 1990, Gatti e altro, 1993, L’avversario, 1994, şi, în sfârşit, chiar în anul decesului său, 1996, antologia Poesie (1971-1966), urmată de întreaga sa creaţie lirică în cunoscuta colecţie a editurii Mondadori, Oscar, sub titlul Tutte le poesie, în îngrijirea lui Roberto Deidier, în 2015.
Narator, este autorul unor romane şi culegeri de povestiri, printre care debutul, din 1970, cu L’Innocenza, cu o prezentare a lui Moravia, Lettere a Sodoma, 1972, Il carnefice, 1973, Angelo, 1979, Turbamento, 1984, L’amore felice, 1986, Nozze col diavolo, 1995. A scris teatru (Salomè, Testamento di sangue), critică şi eseistică (Morte di Pasolini, 1981, Il poeta assassinato. Una riflessione, un’ipotesi, una sfida sulla morte di Pier Paolo Pasolini,1996); i-a tradus pe Georges Bataille și pe Arthur Rimbaud.   

Un lirism al purității (im)pudice

S-a spus și s-a scris, de către unii dintre cei mai prestigioși autori, poeți, prozatori și critici italieni din ultimele decenii, despre Dario Bellezza ca despre un fel de damnat al sorții, pendulând hamletian între darurile naturale și vicisitudinile unui excurs existențial împins dincolo de hotarele dramaticului. Un lucid și imparțial topograf al unui EU disputat între veridicitatea trăitului și capriciile Himerei, cu stupefiante revelații ivite, cvasi-incidental, sub impactul autenticității unui topograf  nemilos, dar și cu efortul de decantare în actul transgresiv eminamente poetic.
Neeludându-și ceea ce și-a asumat a fi aura sa congenială de provocare și de „scandal” – pe care, dimpotrivă, și-a omologat-o uneori cu un supradimensionat orgoliu, și-a luat ca reper ilustrativ legendara emblemă a pasării Phoenix: o poziționare pe cât de insolită, activă pe terenul contestării și al repudierii societății – și, în general, lumii – surprinsă într-un ineluctabil proces de degradare, pe atât de plină de satisfacții, oricât de reductive la nivelul plăcerii barthesiene a textului/ scrisului. Un Genet italian, deși indisolubil mai aproape de Pasolini și de Sandro Penna, ca și de Kavafis la care s-a raportat repetat, și-a revizuit, la timp, presiunile rimbauldiene în favoarea unei simplicități poetice discursive într-o economie de lirism axat pe un proces de esențializare într-o operație de confruntare liminară între palierele logosului și al onticului.
Dificil de inserat în panorama propriei noastre lirici, oscilând, în opinia mea, între un Bacovia funebru și contestatar, un Dimitrie Stelaru iconoclast ori, mai aproape, un Virgil Mazilescu fără aluviuni criptic-vizionar-onirice, substanța poeziei sale fluctuează între sentimentul acutizat al morții în iminența survenirii sale cotidiene și cel al marginalului, proscris în propriu-i destin dar și al individului uman în epoca unei derelecțiuni în plin proces de instituire și, deci, de omologare. O autoreferențialitate disperată și, deopotrivă, acea disperată vitalitate pasoliniană căreia i-a fost martor și depozitar.


Din Diatribe și licențe (1971)


Poate mă prinde melancolia-n pat

Poate mă prinde melancolia-n pat
de meditez la blânda-mi viață furtunoasă
și-n zori trezindu-mă și visuri vane dispărând
în fața zemii de lapte îmi înec disperările.

Marginile fără miere ale ceștii
ciobite de care mă agăț să beau
și pe gât mi-alunecă încet
durerea ce se-abandonează
imaginilor de ieri, când erai.

Ce păcat singurătatea asta, acest
a scrie versuri ascultând nevolnica
inimă mereu în aceeași cameră

cu două mari ferestre, o masă
și un pătuț de burlac în mizerie.

Și dacă urechea întind doar către vaierul
stingher al scărilor de remușcări bătute
aud coborârea ta distrusă de speranță.



În rânceda lumină îmi ling

În rânceda lumină îmi ling
rănile mortale iar sufletul-frunză
ușor pornește

în căutarea Stăpânului.

Cine în umbră se află știe doar
cât de mortală-i ziua

albă statuie solară
ce nu-mi mai vrăjește
defuncta-mi dimineață.



Nu se va vedea

Nu se va vedea toată iarna
puștanul meu venind de la lăptar
cu sticla de lapte de-o juma' de litru:
cu toții vor gândi că îndrăgitul
din inimă-mi așteaptă bolnav
ca eu să sosesc cu plicul în mână.

Nu se va vedea toată primăvara
revenirea lui; zadarnic vor luneca
lacrimi de pe obrajii mei:
cu toții se vor gândi că singur m-a lăsat
în casa fără hotare.

Nu se va vedea toată vara
chipul său bronzat de orășean,
dar mi-l imaginez la mare asemeni     
celor mai liniștiți și solitari băieți 
în tăcere întins pe plajă.

Nu va mai fi văzut sunând vreunul
la toamnă la ușa-mi maronie:
mă vor privi cu toții întristați
fiindcă acesta-i anotimpul morților. 



Din povestea bietelor noastre zile

Din povestea bietelor noastre zile
scot capul nenorocirile.

Cine de-acum te crede mai neîndurător
te cunoaște și mai moderat iar eu
mă consolez în murdara mea

bucătărie spălând vasele,
sporovăind de tine care nu știi în totul

de nimicul acesta ce-ar putea
să mă consoleze.



Pentru Elsa Morante

Băieții drogați, gărzi de corp
ai Absolutului, merg prin lumea
matinală până spre seara
supraviețuirii lor: ca vrăbiuțele
ciugulesc nepăsători cu toții
prinși de visurile lor aventuroase.

Și năpasta care-i culege de pe drum
și jigăriți îi fulgeră cu milă
pradă îi lasă hienelor umane
care-n ziare le scriu necrologiile.

Degetele lor sunt pline de inele;
prefăcutul lor farmec de a minți
știe că eu nu am nevoie de droguri.

Și mă privesc ca pe un paria,
un nefericit, dar prea mult nu mă rușinez.
Știu că umblă pe cărările lumii
în gură cu gustul pulberii și
al toxicului:
vaier zadarnic e felul lor de se distra
ca un copil, orgoliu luciferic
al celui ce se istovește, care asemenea cerii
se topește, însă chiar și așa glasul meu palid
îi va dori mereu la căpătâi.



Lui Pier Paolo Pasolini

Îmi rotesc între șantaje și lovituri și-mi slobod
sufletul pe jumătate gol și păcătos

și doar vlăguita-mi crucificare
mai știe cine sunt: spion și șantajist
care-și urăște semenii. Și nu găsesc

pace în aceasta sordidă luptă
contra ruinei mele, a dezastrului său.

Doamne! Nu aștept decât moartea.
Ignor cursul Istoriei. Știu doar
bestia care în mine stăruie și latră.

Prezentare şi traducere de George Popescu
(nr. 1, ianuarie 2020, anul X)