Dinu Flămând, în întâmpinarea lui Sinisgalli. „Pe crestele acelor dealuri întoarse pe dos"

Leonardo Sinisgalli (1908-1981), poet, prozator, critic de artă, publicist, desenator și pictor, întemeietor și coordonator de reviste și de programe radio, geniu al publicității pentru giganții industriei italiene, dar și inginer și matematician, a fost probabil personalitatea secolului XX care s-a apropiat cel mai mult, prin universalitatea intereselor și realizărilor sale și prin necontenitul efort de a îmbina științele cu artele, de marele său tiz din Renaștere. Aproape necunoscut în România și până de curând aproape uitat în Italia, Sinisgalli revine acum, cu o vigoare neașteptată, în atenția editurilor și a criticilor din Italia. Editura Mondadori îi pregătește o ediție masivă în celebra colecție I Meridiani sub îngrijirea altui mare poet și critic contemporan, Silvio Ramat, regiunea lui de baștină, Basilicata, îi închină simpozioane și reeditări, Roma îi dedică prezentări și colocvii cu specialiști de prestigiu. Sensibil la freamătul acestui reviriment, cunoscutul poet și traducător român Dinu Flămând, care, printre altele, de mulți ani se dedică și răspândirii poeziei italiene contemporane în România, pregătește un prim și important volum Sinisgalli pentru cititorii români. Despre acest volum românesc promit să le ofer cititorilor revistei noastre o prezentare în avanpremieră, mai aproape de apariția lui în librării. Deocamdată, cu permisiunea lui Dinu Flămând, le supun o poezie originală a acestui important poet român, poezie inspirată de o experiență reală pe când traducea poeziile lui Sinisgalli.   

Vis cu Sinisgalli

...„se numește Lucania nu Basilicata”, încerca el să îmi sufle
din prima bancă, eu scos în fața clasei bâiguiam
prostie după prostie. Zero la citit și la geografie,
măgar la matematică, la latină și la istorie...

iar „fuso” înseamnă ceea ce în limba ta se numește „fus”
și „tessuto” e ceea ce țese mama ta și îi zici „țesut”
iar când ți-e sete bei „acqua” deși în gura ta este „apă„
degeaba – nimic nu se prindea de mine...

Era mai bine în recreație când ne scoteam bănuții
și-i jucam izbindu-i rând pe rând de perete
atât de tare că și azi se mai văd crestăturile
pe var. Acuma chiar vă pot spune: îl lăsam
să mai și câștige, căci palma lui întinsă între monede
era mai mică decât a mea, eu țăran transilvan – el lucan
mai firav ca mine, mai negricios
poate și de necaz că-i lipsea tatăl plecat în lume.

Uneori voia să intre în joc și chelul Horațiu
care era de prin partea locului,
dar banii lui nu se potriveau
nici cu banii lui Leonardo nici cu ai mei,
cu efigia lui Augustus, cu chipuri de  zei.

Îi plăcea tare mult să vorbească cu gunoierul satului
mi l-a prezentat o dată și mie, și deseori
ne ascundeam într-o veche vie, el vedea și muze
care îi lăsau versuri pe frunze. Pe atunci
întreg Universul năvălea spre noi.

Mi-a arătat marele lui secret: dealurile la Montemuro
odată cu înserarea își schimbau și formele și culoarea
iar dimineața le vedeai răsturnate cu capul în jos.
Pe crestele acelor dealuri întoarse pe dos
a plecat să-și adune caprele
și m-așteaptă.

Dinu Flămând
Prezentare de Smaranda Bratu Elian
(nr. 2, februarie 2020, anul X)