Destructurarea dramatică a Sinelui: „Human Alert” de Dora Pavel

Nimeni n-ar fi putut prevedea, parcurgând versurile stranii, hermetice și tăioase, risipite parcimonios în câteva plachete publicate între 1989 și sfârșitul anilor ’90 (Narațiuni întâmplătoare,1989; Poemul deshumat, 1994; Creier intermediar, 1997), evoluția viitoare a scrisului Dorei Pavel. Scriitoarea clujeană încarnează, în excentricitatea ei, un caz într-adevăr unic în literatura română. Născută poetă, Dora Pavel se metamorfozează neașteptat, la vârsta matură, într-o romancieră înzestrată cu o forță evocativă tulburătoare, atipică în panorama prozei românești contemporane. De la Agata murind (2003) până la Bastian (2020), scrisul borderline al Dorei Pavel se încheagă într-o proză care, dacă pe de o parte apare hiperconcentrată și minimalistă, pe de altă parte este marcată adânc de sedimentări epice dense și labirintice, propunându-le cititorilor o formă particulară de „neo-gotic”. Un gotic hibridizat, ivit din abisul unor identități liminale și din psihismul lor sumbru și fragmentat, dar nu mai puțin unul rezidual, remodelat și proiectat de o sensibilitate postmodernă într-un nou organism paradoxal: pe care am vrut să-l definesc ca neuro-gotic [1]. În thrillere-le metafizice ale Dorei Pavel monștrii nu țin niciodată de Supranatural sau de Fantastic, nu vin niciodată din alte lumi – infra-lumi sau para-lumi –, ci se generează, mai degrabă, din (și în) mințile alienate și abjecte care bântuie, infectând-o, lumea cotidiană. Așa cum neașteptat, la începutul noului mileniu, Dora Pavel părăsește poezia pentru roman, în 2021, după o pauză de 24 ani, scriitoarea revine la poezie cu volumul Human Alert, publicat la Casa de pariuri literare, condusă de poetul Un Cristian.
Scrisă frenetic în doar două luni, în timpul unei perioade de izolare sumbră și într-un moment de incertitudine colectivă cauzată de criza pandemică de COVID-19, culegerea Human Alert reprezintă încă un debut în cariera sa literară. Așa cum afirmă, de fapt, Dora Pavel însăși, în parcursul unui autor nu există unul singur, ci mai degrabă „o cavalcadă de debuturi”, așa încât pentru generația de cititori mai tineri, care n-au cunoscut poezia sa din anii ’90, acest volum poate reprezenta într-adevăr „un nou debut” [2]. Manifestând de-a lungul anilor, prin mai multe interviuri, un credo total față de roman, considerat ca un gen superior poeziei și ca singura formă care i-a oferit „maxima libertate de gândire, de simţire şi de exprimare” [3], în Human Alert Dora Pavel pare să mărturisească, într-un mod ușor polemic, o oarecare distanțare de poezia ca act creator și o profundă nostalgie a genului romanesc. De altfel, legătura dintre această culegere și romanele publicate timp de două decenii este mult mai semnificativă decât cea întreținută de Human Alert cu culegerile publicate în anii ’90. Dincolo de nuclee narative, diseminate (și disimulate) abil prin versuri, câteva poeme, configurându-se uneori ca adevărate fragmente și embrioni de romane, reiau indirect acele „situații-limită” care caracterizează, într-un mod singular și șocant, proza paveliană. Fiecare poem pare a fi rostit nu atât de autoarea sa, ci mai degrabă de către unul dintre personajele neliniștite care bântuie romanele sale, pentru că, alături de reflecțiile polemice față de genul poetic, se ivesc pretutindeni imagini, teme și motive obsedante care trimit la proza sa neuro-gotică, acolo unde macabrul, cultivat mereu fără cenzuri și într-un mod spontan, negratuit, se fixează într-un orizont exclusiv psihic. Cuvinte stridente și excesive, câteodată brutale, care emerg în plasma paginii ca flegmă purulentă, ca epave ale unei condiții umane într-o constantă stare de alertă, asediată de moarte, scepticism și nebunie, arătând necruțător dezintegrarea unor identități precare și fragile, destructurarea dramatică a Sinelui, alienat și des-centrat, împinsă până la absurd și grotesc, laturile sumbre și abjecte ale psihicului uman (dar și ale trupului), care se încarnează în alterități liminale cvasi-monstruoase, transgresarea limitelor și deconstruirea imaginilor normative ale sexualității în favoarea unei sexualități tulburătoare și abnormă. Paradoxal, fără să manifeste un credo total față de genul poetic, conștientă de a scrie poezie în timpul unei pauze scurte de la roman și doar „din răsfăț” [4], nu pentru o reală afinitate, Dora Pavel consemnează în Human Alert câteva dintre poemele cele mai sugestive publicate în ultimii ani în România.

Prezentare de Giovanni Magliocco

NOTE

[1] Cfr. Giovanni Magliocco, Neuro-Goticul Dorei Pavel, în «Steaua», n. 8, 2021, anul LXXII, pp. 4-5.
[2] Dora Pavel,  Nu există un debut, în Un Cristian (coord.) Despre debut. Istorii personale, București, Casa de pariuri literare, 2021, pp. 83‒89.
[3] Ibidem.
[4] Ibidem.

Destroy & Live

Să repudiezi vers de vers cere geniu
geniul cere confort
măcar un job temporar de după-amiază sau de noapte
măcar maestru de lumini în clubul Destroy & Live
să nu dai nas în nas cu cunoscuţii
să nu vorbeşti
mai ales să nu vorbeşti

e un nonsens să ştii dinainte ce enunţuri vei scoate pe gură
cu ce efecte, cât de nocive
ce urechi străvezii ţi-ar putea capta vorbele aruncate
la întâmplare

ca reparaţie
în contraplonjeu
alege acustica unei curţi rectangulare părăsite
reverberaţia spaţiului gol
refugiază-te acolo
singur îţi întinzi o mână
urli cât pofteşti
deteşti ce pofteşti
dai autoflagelării tale orgolioase
o nouă injecţie




Să mori să dormi

Ieşi din ingineria vechilor creaţii
ieşi cu totul şi de bună voie
fără să mai verşi convulsionat lângă streaşina care nu mai e
fără să împroşti verde cu toată jena pentru ceea ce ai scris

ştii prea bine: nici zilele în care singur te strângi în lesă nu mai dor
nici tălpile chircite cât dansezi drăceşte în loden şi şosete
pe birou

ai aruncat ai spulberat totul

câtă delăsare în venele tale
poate că tot ce scrii aici e pură înşelătorie
e doar un cheag dubios ivit în plasma paginii
dintr-o logică provizorie
iar abcesul în care înotai până nu de mult de la o insulă la alta
fără putinţa vreunui naufragiu
nu era decât reflexul unor cerşetorii elevate

există sindroame mult mai economicoase
boli mult mai promiţătoare
s-ajungi să fii ceea ce-ţi doreai de mult:
o banală victimă a aglomerărilor umane
trupul cu pofte decimate al cărţilor tale
pe care să-l găseşti de vânzare la tot pasul

dacă e să-ţi începi opera de nimicire a propriei creaţii
nu mai conta pe vorbe preţioase
pe drafturi & smiorcăieli clişeizate
pe ceea ce-ţi mai poate lăsa acum pe chip vreo nouă malformaţie

fii melodramatic
pozează pentru o revistă
cântă pentru soldaţi
apoi străduieşte-te să mori să dormi
scândura e mai ieftină aici decât oriunde

Viaţa fără roman

Refuzul unui sărut duminical
te trezeşti cu coatele scrijelite de pervaz
în spate, fierbinţeala interiorului decadent
umbrela din vaza plină cu şerpi uscaţi
călimara scăpătată
şoldurile asudate ale ultimului western cu răguşeala pistolului
fixat în cerul gurii
şi doar crestele romanului în zare

poţi deveni chiar tu protagonist
o formă de umor genuin
o simplă proiecţie a reptilei mutante cu copita despicată
ea mai poate sălta creativ la orizont prin pietriş
expusă la radiaţiile idealului la fel ca tine

schiţezi o reverenţă anticipată dinaintea celui ce doar el
te poate vindeca de foame, de ireal şi de absurd
ca de o conştiinţă prea acută

cu condiţia ca astăzi toată lumea să tacă:
astăzi-mi-e-dor-de-roman
singurul dor clişeizat
târât grosolan aici în pagină
recrudescent nevindecabil

Din sinapsă în sinapsă

O coloană de demoni disciplinaţi
bine instruiţi se opresc noapte de noapte
la aceeaşi oră dinaintea vitrinei librarului
obligaţi s-aştepte
să-l vadă culcând la pământ o bibliotecă întreagă
ridicată anevoie peste zi

nu sunt demoni sunt convoaie care urmează să spargă
să intre să scotocească printre panourile ei
sunt convoaie de vietăţi bipede
de consistenţă infinitezimală
aducând a oameni

nu sunt oameni
sunt protoplasme ale creierilor mei
care iau înfăţişare umanoidă
sunt pseudopodele lor cu buze lacome ţuguiate
în căutare de resturi menajere

se caţără din sinapsă în sinapsă
pe muchiile din lemn de stejar spre plăcile de panotaj răsturnate
s-ajungă pe rafturi să se răzbune
să-şi facă pofta în sfârşit
să invadeze paginile alterate
să spună adevărul
să le descuameze pântecul umflat de laude mincinoase
să le ardă

De vină e frica ta

Poate de vină a fost nesiguranţa ta
neprotejate îţi sunt asociaţiile de idei ‒
femeile tale bătrâne cu părul nefiresc de negru
cu faţa zbârcită
şi gâtul franjurat
(tânărul care le-a ironizat a murit de mult)

poate de vină a fost furia ta
prăbuşirea rigorii tale peste non-rigoare
una pe cealaltă să se devoreze
una alteia să-şi roadă pieile să şi le subţieze până la sânge
să le răsfire la soare
ca ţărăncile pânza spălată peste arbuşti şi tufişuri

sigur de vină e frica ta
niciun exerciţiu de stil nu-ţi mai supravieţuieşte
trupul ţi se strânge într-un îngheţ narativ
podelele se înalţă
plafonul coboară
pereţii ameninţă
au gheare
mărşăluiesc înspre tine

cu tălpile cu creştetul capului cu palmele
îi împingi
îi propteşti îi respingi
bătrân avorton cu părul nefiresc de negru

Oxigen azot carbon siliciu

L-au căutat în cimitir
l-au găsit
l-au dezgropat
i-au verificat amprentele
pleoapele rădăcinoase de orb
pielea feţei agăţată de pomeţi ca perdelele lui
zdrenţuite legate cu frânghii

dar viul care cândva le furniza scenarii pentru scris
care proclama refuzul propriei morţi după cel prea întârziat
al propriei naşteri
previzionând cohortele de indivizi care să se nască
pe strada lui
numai pe strada lui ‒ Lavoisier
mereu pe partea numerelor pare

viul pe care-l supranumiseră
Cel-bătrân-cu-părul-împletit-cu-schizoidia-jucată-
-şi-nervul-ochiului-invadat-de-termite
le-a mărturisit că acum
ca mort
nu se mai pricepe la nimic altceva
nu mai digeră nimic altceva
Lavoisier cel decapitat l-a lăsat fără
oxigen azot carbon siliciu

În baza militară

Brutalitatea ne salvează pe toţi
punctul nostru forte în durere e brutalitatea
apartenenţa la aceeaşi trupă
la aceeaşi bază militară

îmi amintesc paza
schimbul de patrule în care ne prizam unii altora
în doze mici
condamnările
migrenele gemetele ulcerele
hemoragiile ca mod de existenţă
când donam sânge la distanţă
tăvăliţi în mii de ace

prea ades noaptea
ne lăsăm şi acum echipamentele să alunece la picioare
până ne pasăm inhibiţiile
curiozitatea trecătorilor excitaţi
până ne auzim sexele tânjind
după pulsaţiile altor şi altor
ordine de mobilizare

astăzi ne înduplecăm
rechemăm poezia
şi poezia revine
‒ scurtă extensie de felină lovită
prinsă la furat

până nu de mult părea că împarte aici
afişe
ordine
falsuri
flegme în gamelele noastre

acum nimic nu ne mai poate lua frenezia sechestrării
sudoarea
bestialitatea
raţia zilnică de aptitudini ucigaşe

noi ştim că vom ieşi cândva de aici
noi ştim că vom ieşi când vom ieşi
doar pentru a vâna degete grăsuţe de femeie
tranşate în pietre preţioase
singura plăcere care ne mai ţine în viaţă
precum extazul-de-a-scrie-despre

Talgerul cu monede

Ea ‒ un schelet migălos, îndelung cremuit
el ‒ un orb cu pleoapele nu îndeajuns de lipite
cu relieful lor denivelat neglijent
cu globii oculari etern gonind pe sub pleoape

ea ‒ picioroange oblice de mim stradal
încleiate fără cartilaje de-o parte şi de alta
în balamalele bazinului
el ‒ plimbându-şi apăsat palma pofticioasă
peste oasele ei vibrante
transparente
până-i pătrunde defileul
adâncul

ea ‒ sărind ca arsă în lături
privindu-l de sus
cu machiajul scurs
cu singurul ţesut viu activ pe care-l mai are
un ochi untos ce curge & curge
& curge
îşi face culoar pe obraz
alunecă peste buză o ridică
se strecoară înăuntru
străluminează palatinul propriei guri
‒ talgerul în care mimii singuri îşi aruncă monede
inscripţionate cu vorbele lui Bernhard
pe care nu se mai satură să le asculte:
„Există de fapt doar eşecuri”

Execuţie & infertilitate

O ploaie de gloanţe
‒ o furişă
rapidă execuţie

tulpini negre de soc cresc dintre falangele
celor înhumaţi la prea mică adâncime în groapa comună

lujerii răzbat cu uşurinţă la suprafaţă
căpăţânile florilor umplu câmpul cu un parfum tămâios
nimeni nu bănuieşte de unde vine pajiştea asta
mătăsoasă
de un negru lucios intens
şi mai ales ce zace dedesubt

un tânăr a retezat socul şi odată cu el
bruscheţea naturii însetate de moarte
pe locul curat a iubit o femeie
a construit o casă
oaspeţii cântă petrec în aşteptare
pe hol donatorii de spermă îşi oferă recipientele
gigantice uscate negre

Poem de dragoste

O dimineaţă cu rostirea ei papală molcomă blândă

în aşternut
sora despică firu-n patru
fratele o despică pe ea

până ce frânghiile de coborâre le sunt scuipate afară
de tusea tabagică a ultimului vulcan
dincolo de prag
dincolo de ferestrele larg deschise
în dangătul patului incestuos
precupeţele îşi ling degetele
numără bancnotele cu care le vor da foc
îi vor arde până la capăt
îi vor face scrum

Apocaliptică

Ard perucile apocaliptice
ard smocurile de sârme negre pe pectoralii tăi de topmodel
sprayurile fixative explodează cu tine
cu hair-stylişti cu tot

nu mă mai suna de pe acelaşi număr
nu te mai recunosc
nu mai am timp de trupul tău pulsatil
de catafalcul tău
înţelege odată
nu mai am chef să-ţi răspund

am plecat să văd cum viermuiesc cameramanii pe lângă sinucigaşii
care înjură derapează
se calcă-n picioare pe listele de aşteptare
sub masa de necropsii

Fără portjartiere

Abia te-ai urcat pe capota maşinii
şi filmarea a deviat înspre celălalt trup al tău
urcat şi el pe aceeaşi capotă

atâta timiditate reprimată

ţi se spune: retorica ta e doar un neîntrerupt joc sexual
fără o gramatică a ritmului
fără portjartiere, corsete şi loţiuni calmante
fără trusa de tatuaj
care să-ţi umble aseptic prin gură

adevăratul vizionarism rămâne doar
al vizionarului turbulent:
psihiatrul
care îşi rade părul la subsuoară
îşi roade nonşalant unghiile de la picioare
dinaintea ta
vrând să-ţi transmită aura lui de falsă intimitate

Nelinişti amnezice

Încă un făt aruncat în fântână
încă o pasăre care se scarpină deasupra fătului aruncat în fântână
frica ta căreia nici astăzi nu-i dă nimeni
cea mai mică atenţie

sanatoriul e un parc al curtoaziei
un veac de reverenţe dinaintea halatelor albe
specialiste în neliniştile amnezice
fără intervenţii „chirurgicale” imediate

acolo neurastenia e non-stop controlabilă
cele câteva distorsiuni admise
deloc bizare
au şi ele un program diurn stabilit cu stricteţe:
la patru ‒ jocul comun al măştilor după gratii
la cinci ‒ parada veteranilor Alzeimer lăsaţi liberi pe străzi
la şase ‒ cina gata expirată zemuită cu picioarele
la şapte ‒ cămaşa de forţă îmbrăcată pe muzică

peste noapte ‒ înotul fătului prin canal
şocurile electrice
scuturătura gândirii tale cu motorul neoprit în repaos

Nebunie în contre-jour

Un singur călător
un singur supravieţuitor
un organism nevertebrat moale pulsatil
mai bântuie prin abisul tău metaforic

opţiunile îi sunt infinite:
opaluri şi abatoare
instincte şi rigori
legi mituri şi hărţi

canon încă neîntors spre sine
moale pulsatil
cu nervurile lui înroşite
cu contrariile şi turbulenţele lui imperative
cu teritoriile lui încă nebătute

aşaz-o
priveşte-ţi în contre-jour nebunia
cu ea mai există o speranţă
ca lumea să nu îmbătrânească accelerat
şi cercul demonstraţiei să nu i se închidă

Clonă

Nu călca pe coceni
clona are spatele drept
mâinile la spate
nu-i maimuţări exerciţiul
mersul sănătos
nu-i face jocul nu-i adânci cutele din obraji
nu i le râvni ca pe nişte văgăuni din care nu mai poţi ieşi
nu încerca să desluşeşti unde ar putea începe ea
fără să se oprească
nici unde ai putea-o tu opri fără să înceapă

stai cuminte lângă ea şi aşteaptă
aşteaptă pur şi simplu umăr lângă umărul ei
maladie lângă maladia ei
deprinde tu însuţi să mânuieşti penseta cu care
să-ţi extragi şi celelalte clone ude din eprubetă
să le înşiri pe tăviţă
să le lingi pofticios
să le speli cu limba ta maternă

abia atunci grăbeşte-te să te lipeşti de ea
liniştit, fascinat şi condamnat
ca un gard pe care s-a urinat sânge

Colaj digital

Involuţia începe de la unghii
mai întâi unghiile se resorb în falange
falangele în humerus
humerusul în claviculă
clavicula-n coaste
coastele în stern
ţeasta în şira spinării

tot astfel la picioare
falangele se retrag în tibii
tibiile în sacrum
sacrumul în bazin

simultan
organele moi plonjează şi ele unele într-altele
într-o continuă furtună de absorbţii şi mirosuri
de clipociri plasmatice şi răsfrângeri
nevroza inimii în suturile chirurgicale
diluanţii sângelui în embrionul din mamă
pigmentul mamei în bărbat
adezivul bărbatului înapoi în mamă
uterul mamei în ne-gând
ne-gândul în ne-credinţă

ne-credinţa în reverenţa
vânturată stereotip între fundaluri celulare şi cortine
descoperită şi strivită şi ea la timp
sub colajul digital al unui artist

Parcă mă strigă cineva

Nu te căţăra cu surâsul tău pervers
ai cute decolorate în balansoarul organic
vocea de pisică jumulită îţi pândeşte
reflexele condiţionate
ziarul ţi se deschide mereu la „crima anului”

mi-am ascultat inima tăindu-mi în stern decupajul
prin care să iasă să scape să mă părăsească
să-mi lase cu totul la vedere respiraţia
‒ o claie uriaşă de nevroze fără stăpân
uitate în capul scărilor
luate de ciclon

oraşul fierbe în delăsare
bolile suferă de mimetism
pojarul suferă de mimetism
râia şi gălbinarea suferă de mimetism
creaţia şi procreaţia suferă de mimetism
n-am pe lângă cine să mă mai gudur
simţurile îmi îngenunchează dinainte
refuză să mai aibă conştiinţă
să păstreze tot ce m-a ţinut viu până acum

mă revăd drept, vertical
în picioare
un embrion salvat dintre cleşti, limfă şi sânge
un fluid fosforescent prelins din purpuriul matern
când mi-am expus nepermis goliciunea
în cea mai luminată lojă
(cândva reflecţiile vidate de viaţă se tolăneau aici
în semiobscuritatea veacului
cu un rafinament nemaiîntâlnit)

nu întoarce capul
‒ parcă mă strigă cineva ‒
ai putea cădea drept în colţii ambiţiilor ruginite
cu lipsa ta de prevedere
(în rănile tale mustesc lichenii)

în avanscenă
ratarea e inevitabilă
arunc zarurile peste balcon
cobor privirea după ele
chiar acum
îmi zăresc chipul printre ceilalţi

(nr. 11, noiembrie 2022, anul XII)