Prozopoeme de Franca Mancinelli

Să treci dintr-o cameră în alta fără să te oprești neapărat undeva, să înaintezi încet prin acele camere deschise, atingând unele obiecte, impasibil la prezența altora cu nimic diferite în fond, și, totuși, faptul să aibă o consistență a sa, aproape insesizabilă și care, oricum, din exterior, ar părea un fel de confuzie – spuneam într-un fragment de jurnal pornind de la câteva prozopoeme de Franca Mancinelli. Spirala de imagini și sunete (uneori zgomote) subsumate stărilor din poezia ei nu îți lasă timp de oprire, asocierile – uneori vegetale și minerale – se succed ca într-un carusel în care te transformi sau transformi. O relaționare care subîntinde o coardă a sensibilității dincolo de convenții stabilite (istoric) de om, ca și cum între uman și celelalte regnuri nu ar fi întreruperi, ci doar punți, și la fel între om (poet, mai bine spus) și obiecte. Dacă Ofelia Prodan, în Elegie allucinogene (Forme libere, 2019), crează, printr-o transpoziție a realității, ”o construcție internă de tip metamorfic-evolutiv între obiecte care, încălcând funcțiile care le sunt atribuite, riscă să alunece în statutul de subiecte” și ”chiar obiectele însele sunt adesea cele care creează, în raporturile lor ireconciliabile cu alte obiecte, un fel de simbioză neobișnuită și paradoxală între specii și ordine diferite, întrucât obiectele, tocmai datorită capacității lor transformative, abandonându-și nuditatea formală și conceptuală, se travestesc în altceva decât ele însele, căutând întâlniri improbabile, dar plauzibile, cu alte obiecte care sunt, de asemenea, deja travestite (și tocmai această travestire dublă, sau mai bine zis multiplă, este cea care creează diferAnce dans la répetition)”, unde obiectul „se prezintă nu ca substanță originală, ci ca un artefact diferențial care poate fi înțeles și subînțeles în funcție de sensibilitatea perceptivă a cititorului” [1] și capătă o supra-logică în desfășurarea lui non-formală, la Franca Mancinelli, în Libretto di transito, concretețea obiectelor și a stărilor nu e o consecință a solidității legăturilor analogice-asociative dintre ele, ea e dată mai ales de senzația asocierii, nimic nu se recompune cu adevărat undeva. „Privirea sa pare să întrezărească nevăzutul exact atât timp cât i se dă unui călător în tranzit peste fisuri care apoi se reînchid, în locuri unde nu te mai poți întoarce niciodată” [2]. Punctul de sosire nu este o nouă / altfel de lume, cu o supra-logicitate a ei (cum era la Prodan), e o magmă, la care accesul e în salturi și aleatoriu. Ce face Franca Mancinelli e să se conecteze, prin poezie, cu ea. Camerele pe care le vizualizam în jurnal nu sunt, prin urmare,  decât transmutații și translații în alt plan decât cel al drumului printre ele. Traiectoriile, la Mancinelli, nu sunt dintr-un singur spațiu, se produc cu o organicitate asociativă multi-strat.

[1] Enzo Campi, La differAnce dans la répétition, bolognainlettere.it, 15 decembrie 2021
[2] Anna Elisa De Gregorio, poesiadelnostrotempo.it

Franca Mancinelli este autoarea a patru cărți de poezie: Mala kruna (Manni, 2007; Premiile L’Aquila-Laudomia Bonanni 2008 și Giuseppe Giusti 2009, pentru Opera Prima), Pasta madre (Nino Aragno, 2013; Premiul Alpi Apuane 2013; Premiul Carducci 2014; Premiul Ceppo under 35 “Luca Giachi” 2015), Libretto di transito (Amos edizioni, 2018; Finalistă la premiile: Elio Pagliarani 2018, Marazza 2019, Lorenzo Montano 2019) și Tutti gli occhi che ho aperto (Marcos y Marcos, 2020; Premiul Europa in versi 2021; Finalistă la Premiul Franco Fortini 2022 - Mențiune specială a juriului; Premiul San Vito al Tagliamento 2022/2023). A partecipat în cadrul mai multor proiecte internaționale, printre care Chair Poet in Residence (Calcutta, 2019) și Refest – Images and Words on Refugee Routes (2018).

În octombrie 2024, timp de o săptămână, a fost oaspetele Institutului Italian de Cultură din București și al curatorilor Jazz Roots Poetry Series pentru o rezidență artistică dedicată redescoperirii orașului București, pe durata căreia, însoțită de comunitatea de dansatori și scriitori Jazz Roots, a explorat orașul prin itinerarii special concepute pentru a descoperi atât cartierele emblematice, cât și pe cele mai puțin explorate, într-un demers inaugural de trasare și cartografiere poetică a orașului. Parte din acest parcurs, un workshop deschis publicului (26 octombrie) și un eveniment special la Institutul Italian de Cultură (28 octombrie), moderat de Olmo Calzolari și Teodora Raicu. Poemele din acest grupaj au fost citite, în premieră în italiană și română, în cadrul evenimentului.

 

Nu e doar pregătirea unei valize. E despre a te ambala, despre a te îmbrăca bine. Despre a intra în mărimea exactă a pedepsei. Gesturi către o singură destinație. Încălțând pantofi care nu au mai călcat niciodată pământul, vom dormi în centrul privirii, ca nou născuți.

Uneori, un scurt anunț amintește de linia galbenă, alteori este doar un zgomot care se apropie. Deschizătura care se întinde trebuie imediat stăvilită cu mâinile agățându-se de ceva, cu ochii închiși. Ne ținem de bancă, de obiectele pe care le avem, până când trenul trece pe lângă noi. Cu tremurul a ceva enorm, pentru care mai avem de așteptat.  

Seara, cu o țigară între degete, privind cum cerul se întunecă precum pământul umed, tata stropește cu apă. Când e acolo jos, ascuns de plantele de roșii, în cel mai îndepărtat colț al grădinii, pot să aud cum apa se varsă din puț și coboară printre granule, până la rădăcinile unde e așteptată. Aici, unde fluxul se pierde, cresc ierburi tari cu flori mici, plante cu fructe otrăvitoare. Dar nu pot să le înlătur cu sapa, nu pot să refar falia.

Eram o casă locuită de plante care ies prin goluri, se înfășoară subțiri în pereții dărăpănați. Și-a uitat ușa, casa asta, a înghițit-o ca pe o îmbucătură pusă un pic în cale. Așa vin și pleacă: rândunele în căutarea unui refugiu și apoi libere țipă de plăcere.

Un pahar cu apă pe masă, aproape umplut din întâmplare după cină. Eram singuri și limpezi, cu ceva care ardea în interior. O culoare înainte de alta, apoi altele diferite, împreună, ca într-o rețea care se mișcă luminoasă. Azuriul se ridica de la glezne, până unde încă puteam vorbi. Apoi ne-a atins. S-a cufundat în apă chemarea sa întunecată.

Cu câtă fermitate stă pe niște tocuri de câțiva centimetri. Cu cât curaj și-a pictat fața ca un semn. Și totuși, rolul e unul singur, mereu același: trebuie să creadă complet în el. Să-i iubească gesturile calibrate, privirea într-un punct îndepărtat. Să-și lege gleznele și încheieturile de absența lui. Să nu tremure, să nu se topească de prea multă dorință. Să rămână așa, într-o siluetă; neterminată, perfectă pentru o aruncare de cuțite.

Se învârt prin camerele unei case unde pare că va intra cineva, unde este umbra cuiva care a plecat de puțin timp. Dacă îi oprești și îi întrebi ce anume, îți răspund nimic. Se liniștesc doar de-a lungul malurilor. Apoi, felul de-a spune că sunt încă acolo, este să ridice o piatră și să o arunce. Dar copilăria pură a apei este scuturată de ea, și scindată până la patul ei de nisip.

Mă îmbrac și încalț în fiecare dimineață forțând, ca și cum aș avea mereu un alt număr, o altă mărime. Cresc încă în întuneric, ca o plantă care bea din negura pământului. Ca să te îmbraci trebuie să-ți pierzi ramurile alungite în somn, frunzele cele mai tandre deschise. Le poți simți cum cad dintr-o dată ca pentru o iarnă bruscă. În aceeași clipă îți pierzi și coada și aripile pe care le aveai. Undeva în corpul tău simți asta. Nu sângerezi, este o privare cu care te-au obișnuit. Nu-ți rămâne decât să-ți cauți rochia. Să aluneci ca o rază, până la apusul luminii.

Frazele neterminate rămân ruine. Sprijini în tine un întreg sat în pericol de prăbușire. Cunoști durerea fiecărei țigle, fiecărei cărămizi. O bufnitură surdă în luminișul pieptului. Ar fi nevoie de iubirea neîncetată a cuiva, o muncă liniștită care rezonează în adâncul pădurii. Tu care îți desfaci valiza, uiți să pleci.

Ridicându-ne dimineața ținem un ulcior pe ceafă. Dincolo de casă se deschide un mic luminiș de frunze. Chiar și când ajungem la izvor, întoarcerea este dificilă între răspântii și mărăcini. Dar ceea ce contează este ca ulciorul să fie pus din nou pe ceafă în dimineața următoare. De aceea, cu ochii fixăm orizontul, ne păstrăm postura.

Bătrâna care locuiește în blocul învecinat iese din când în când pe balcon. Mătură, întinde rufele pe sârmă, le strânge, udă două ghivece. Când va pleca, va lăsa un spațiu curat care a luat forma vieții ei. Această precizie instinctivă mă ghidează prin secvențe scurte: șterg praful, schimb locul lucrurilor. Și ca și cum reapărând dintr-o ceață, un alt spațiu se deschide în minte.

În pieptul tău există o mică falie. Când îl strâng sau îmi pun capul pe el, există această suflare de aer. Are umezeala pădurii și mirosul pământului. Munții din apropiere cu pârâurile lor înghețate. De când l-am simțit, nu mă pot abține să nu-l recunosc. Chiar și când, una după alta, în vocea ta trec păsări de mare altitudine, marcând o rută pe cerul senin. 
Falia e în tine, se lărgește. O suflare rece îți trece prin coaste și te descompune. Nu mai ai o ureche. Gâtul ți-a dispărut. Între un umăr și celălalt se deschide un întuneric plin de freamăte, de chemări din ramură în ramură, pe o pantă abruptă, neatinsă de pași de om.

Te apleci spre o baltă de noroi. Îți duci mâinile la față și o înnegrești. Rămâne golul din ochii tăi. Din vârful degetelor până la umeri te mângâie pământul. Albul dinților cheamă oasele scufundate. Un animal marin mare doarme sub nisip. Ritualul este aproape încheiat.

Ești obosită. Faci să încolțească mugurii. Scoarțele se desfac, nu mai rezistă. Cu ochii închiși continui să lupți. Pământul este o stâncă, se fărâmițează în pietriș fin. Este un zid și o ușă. Tu continuă să dormi. Frunzele își vorbesc frățește. Din inimă până la vârful coroanei, încep o propoziție pentru tine.


(din Libretto di transito, Amos Edizioni, 2018)

 

Prezentare și traducere de Daniel D. Marin
(nr. 12, decembrie 2024, anul XIV)