Gabriela Gheorghișor, de la autoritatea critică la forța poeziei

La două decenii de când a început să își facă un nume în critica literară românească, Gabriela Gheorghișor devine un nume și în poezie.
În critică s-a impus prin prezența constantă și consistentă în toate marile reviste literare, România literară, Luceafărul de dimineață, Dilemateca, Observator Cultural, craiovenele Mozaicul, unde și-a făcut ucenicia, și Ramuri cu al cărei nume este asociată, pe bună dreptate, de întreaga lume literară românească. Este și autoarea unor volume solide despre nume importante ale culturii contemporane, Mircea Horia Simionescu și Cristian Popescu. Este un critic apreciat, chiar de critica de cel mai înalt nivel, reprezentată de Paul Cornea, Nicolae Manolescu sau Eugen Negrici, cel care i-a parafat cel mai ferm calitățile: „maturitate intelectuală, inteligență interpretativă și echilibru situativ”.
Recunoașterea valorii contribuțiilor sale a luat forma a numeroase premii literare și chiar a Medaliei „Meritul Cultural”, conferită de Președintele României, în anul 2019. Premiatul critic Gabriela Gheorghișor a acordat la rândul său numeroase premii, ca membru în numeroase jurii, multe dintre ele chiar ale Uniunii Scriitorilor din România. Din toate acestea, ne putem da seama că pasul spre poezie era inevitabil.
Debutul puternic, prin volumul Văduva plătește dublu, apărut la finele lui 2024 la Editura Cartea Românească și girat pe coperta a patra de Mircea Mihăeș și Vasile Spiridon, aduce ceea ce criticul Răzvan Voncu, în cronica din România literară, numea o „ego-lirică”. Dar nu este doar atât! Așa cum ne mărturisește că a moștenit bolile femeilor din familia ei, Gabriela Gheorghișor a moștenit și o cutie de valori culturale la care își raportează biografia și pe care le filtrează prin propria biografie.
Rezultă o gamă de tonuri și ritmuri, de la Led Zeppelin la Beethoven, de trăiri, de basme, de viață la bloc, de tristeți, de speranțe, de amintiri și ironie. Nu este, așa cum mărturisește, o poezie feministă, o poezie conceptuală și, până la urmă, putem spune că scapă oricărei încadrări, fără a se feri însă de asocieri și referiri dintre cele mai diverse. Este o poezie de forță, o poezie îndrăzneață, care o plasează clar între numele importante ale liricii româneștii actuale din generația tânără și încă tânără.
De altfel, volumul Văduva plătește dublu s-a bucurat de o receptare critică excelentă. Numeroasele ecouri din revistele culturale au confirmat maturitatea și originalitatea discursului liric. Consacrarea oficială a venit și prin Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru Poezie (2025), care a așezat volumul în rândul celor mai valoroase apariții poetice.
Prin această dublă identitate, critic şi poet, Gabriela Gheorghișor ocupă o poziţie rară în peisajul contemporan. Analizează literatura şi totodată creează literatură.
Poeziile pe care le publicăm aici în română, iar în ediţia italiană în traducere, anticipează un volum aflat în pregătire, în care autoarea va continua tematica poemelor anterioare, autoficţiunea, introspecţia, fiind vizibilă preocuparea pentru trauma identitară, singurătate, trecutul familial şi corporalitate.


Inimile noastre

Inima mea e un animal mort
ca după explozia de la Cernobîl.

Trupul meu e o rețea de tuneluri
prin care se rostogolește întunericul.

Încerc să-ți vorbesc în cuvintele nopții,
poate așa mă vei înțelege.

Inima ta mare adună fotografiile.
O plasă neagră îmi acoperă ochii.

În venele tale curg râuri de scorțișoară,
dar cupa cu vin s-a evaporat
din inima mea.

Ți-am gătit tocăniță cu inimi de pui,
o delicatesă din copilărie.

Când murea un pui, îi făceam cruce
din două bețe legate.

Inima mea e un cimitir fără morminte,
doar cruci simple
ca ale soldaților pierduți în război.

Inimile noastre sunt oglinzile lui Fresnel.

O halcă de carne

îmi trezește ariciul din stomac,
încep să am crampe, țepii urcă încet pe esofag.
Când ajunge-n faringe, mă transform și eu
într-o halcă de carne sângerândă.

Inchiziția a vrut să facă din om carne de înger,
dar omul a căpătat două coaste de porc
în loc de aripi.
Medicina estetică injectează hălcile de carne
cu botox și acid hialuronic.
Omul a devenit o păpușă din plastic,
o icoană de instagram într-un mormânt virtual.
Tehnofuturismul visează omul-mașină,
civilizația postumană eficientă și rece.
Roboții ne vor vâna pretutindeni.

Dumnezeu o să fie o halcă de carne,
o să-mi înving greața și o s-o îmbrățișez
ca pe singurul frate, ca pe ultimul om.
Sângele meu și al lui o să umple măcelăria,
biserica noastră de carne.
Aici vom îngenunchea, vom săruta coasta de porc,
o relicvă pe care va muri și ariciul.

O madlenă

Aprind o lumânare și mirosul de ceară topită
mă înviorează. Lumina ei se scurge în creier.
Mă zăresc lângă ceaunul cu resturi de lumânări,
mică ucenică de vrăjitor, care pune lemne în foc.
Din lichidul maroniu se încheagă, până a doua zi,
o roată de culoare galben-murdar,
bunicul meu o va duce la episcopie.

În copilărie, mergeam atât de des la biserică,
încât nu voi putea să scot niciodată din mine
mireasma de tămâie vălurită de cădelnița popii
și mirosul de lumânări arse.

Ceai de zahăr ars

Când eram fetiță, mă îmbolnăveam des
de amigdalită.
După ce mă îndopa cu pastile, fără efect,
bunicul mă interna la spital,
unde-mi făceau injecții cu penicilină.

Plângeam întruna, ca un copil abandonat
într-o lume străină.
Singura bucurie era ceaiul de zahăr ars
de la micul dejun.
Acasă beam ceai de plante,
iar zeama aia dulce cu iz de caramel
mi se părea ceva inedit.

Astăzi, boala nu are nume,
dar proliferează ca o infecție.
Tu ești vechiul ceai de zahăr ars
al dimineților înfrigurate.

Epitaf

Într-o bună zi o să scriu pe facebook
că am murit,
în virtual, stăm oricum laolaltă,
spectru lângă spectru,
viii cu morții sau morții cu viii,
Gabriela s-a stins din viața asta strâmtă ca un sicriu,
regretele or să curgă în comentarii
precum uleiul de măsline,
cărnoase și fluide în același timp.
Untdelemnul, se știe, oblojește o rană
ca o mângâiere lichidă.

Pe facebook, viața sau moartea e nesfârșită,
și nu contează care viață sau moarte,
asta sau cealaltă.
Nimeni nu vede durerea în adâncime,
așa cum ai descompune o lacrimă
în apă, glucoză, sodiu, omega -3,
calciu, clorură, potasiu, mangan,
acid folic, lizozimă, prolactină,
dacă vrei să deosebești cu adevărat
lacrimile de emoție de cele reflexe.

Moartea, pe facebook, e doar un epitaf.
Dincoace, în viața asta îngustă ca un sicriu,
tu ești șocul electric de pe pieptul meu,
în vreme ce privesc monitorul
cu linia dreaptă a sfârșitului.

Drumul mătăsii

La școală creșteau viermi de mătase
în sala de sport,
pe noi ne puneau să aducem frunze de dud.

Cu mâinile înverzite de la cules,
intram în sanctuarul fojgăitor.
Mi-era scârbă și începeam să visez,
citisem într-o carte de istorie
despre drumul mătăsii,
din Imperiul Chinez veniseră și viermii ăștia
într-un baston de bambus,
și ciuma bubonică,
dar nu la viermi mă gândeam,
ci la săculeții cu mirodenii,
la anason și cardamon,
coriandru și chimion,
sumac și tarhon,
schinduf și șofran,
fenicul și dafin,
vanilie și enibahar,
rozmarin și ienupar,
cuișoare și nucșoară,
curcuma și scorțișoară.

O împărăție de arome
pe care nu le cunoșteam,
doar două-trei se găseau
în bucătăria bunicilor.

Le repetam în gând ca pe un descântec,
fără să știu că poezia e o caravană nesfârșită
pe drumul morții.

Geamantanul

Sunt un geamantan ponosit
uitat într-o cofetărie.

Un copil al nimănui intră grăbit,
fură o tavă cu choux à la crème
și o răstoarnă în geamantan.

Pe o bancă, în parc, mănâncă apoi
inima mea de vanilie.

Prezentare de Carmen Teodora Făgețeanu
(nr. 12, decembrie 2025, anul XV)