Fronda juvenilă și perisabilul existențial. Poezia lui Giampaolo Bellucci

Nu știam mai nimic despre Giampaolo Bellucci în clipa primei întâlniri cu versurile sale. Uneori e mai convenabil așa unei critici prea subordonată detaliilor de contexte biografice. Și, în plus, devine activă curiozitatea de a pune intuiția la lucru, căutând, dincolo de rațiuni generice și de aproximații stilistice, în deplină autonomie repere ale actului poetic propriu-zis. Și cred că, la o lectură atentă, autorul acestor versuri cu o directețe asumat sentențioasă, cochetează, de nu cumva chiar în postură de practicant, cu muzica, așa-zicând, nouă, spre a nu-i atribui calificative sezoniere.
O denunță ritmicitatea și, mai ales, o asumată simplitate a spunerii, cu frecvente recurențe (efigii ale unor ritornello specifice cântului), în ambientul cărora se disimilează, când nu fățiș decretată, o stare de acută angoasă existențială ce deschide discursul spre zona protestului, fără însă nota belicoasă a scandaloaselor manifestări de stradă. În fapt, Gianpaolo Bellucci e un poet într-o căutare, nelipsită de o undă de frenezie, a unor formule de angajare poetică, în sensul clasicizat al termenului în tradiția culturală italiană dintr-o perioadă istoricizată, cu un aplomb pentru dicțiunea, spre a spune astfel, vie, recte în forme ale unei dicțiuni lipsite de orice prezumții de natură orgolioasă. În parte, în fața derelecțiunii existențiale, fronda juvenilă capătă dimensiunea și sensul unui act disociativ în fața unei lumi în destrămare.

George Popescu



Gândul cel rău

În vreme ce făclia timpului
Lent pârjolește viața
Dezmierd
Acest biet gând strivit între degete...
Acest gând înveninat
Devine tot mai fascinant...
Prefer să pârjolesc prezentul
Decât să-mi continui inutil suferința...
Prin făclie nu apar visuri
Doar o fantasmă de fum
Care de-acum nu mai reprezintă pe nimeni
Simt cum se prelinge sudoarea pe gură-mi
Simt gustul ei
În timp ce lama duios mă atinge
Mă joc...
Mă joc...
Mă joc cu moartea
În bezna nopții
Nu are un chip
Nu are un trup
Dar mă atrage nebunește...
Nu are miros
Nu are gust
Dar o simt aproape... prezentă
Ca un ger în inimă
Mă joc...
Mă joc...
Mă joc cu moartea
În bezna nopții
Ideea mă atrage
Devine tot mai puternică
E un fior rece ce-mi gudură spinarea
În timp ce gândul rău se sprijină de puls
Și privește vena...
E ceva prea puternic
Ceva prea abstract
Mă joc
Mă joc
Mă joc cu moartea
Dar nu reușesc să-i fac un portret
Mă joc
Mă joc
Mă joc cu moartea...
În bezna nopții

 

Stupidă poezie

Vreau să devin scriitor
Însă sunt doar un biet copist
Scriu cu ură
Cu iubire
Și cu fantezia zbor departe
Caut în fiece zi un motiv
Să mă simt viu
Și atunci îmi urlu toată mânia
Cu forță și determinare
În fața unei lumi meschine
Făcute din abuzuri
Nedreptăți
Și corupție
Căutând
Să dau fiecărui lucru
O logică explicație
Care să fie Departe de politică
Care să fie Departe de religie
Și care să fie obișnuita minciună
ce se citește în ziar
ori se aude la televiziune
Însă care să-mi explice
Fiece inutilă existență
Zdrobită
De viclenie de aroganță
Și de samavolnicia
Celui ce zilnic
E pus la zid
De cine nu reușește să se ridice
Și nu mai mușcă

 

Depresie

S-a stins soarele
În suflet dansează
Fantasmele de o mie de spaime
Zilele sunt
Doar pete negre
Ce lent se deșiră
Chinuite de sute de torturi
Și această inimă
E doar un smoc de spini
Și orice durere a sa
E fără sfârșit
Viața e mereu un semn de întrebare
Aș vrea să găsesc un mod
De a mă simți din nou viu
Aș vrea să găsesc o fărâmă de mânie
Spre a mă smulge din această cușcă
Aș vrea să regăsesc un stimul ori un motiv
Care să mă trezească din această torpoare
Care să mă facă un pic mai rău
Care să mă facă să lupt
Contra cui în această lume
Scoate firele unei inimi
Și decide când un om
Trebuie să se prăbușească
Sufocându-se în durerea sa
Și dispărând
În tăcerea unei oarecare zile
fără cuvinte
într-o singurătate
ce nu face vâlvă.

 

Născuți într-o mahala

Născuți într-o mahala
unde viața se trăiește
doar peste zi
printre gunoaie zilele de-acum uzate
deja aruncate ca hârtia ruptă
orice amintire
se uită
și Luni
e ca Duminica
precum motanii
la pândă prin strâmte fundături
privind amurgurile
printre miresmele containerelor
trăind viața
fără noime
fără certitudini nici anotimpuri
copii fără vârstă
ce cunosc
anarhie și libertate
câini maidanezi fără lanțuri
abia născuți
deja scoși din sistem
mereu în căutarea unui motiv
spre a nu trăi delincvența
și spre a nu sfârși în închisoare...

 

Septembrie amar

Mi-a zis
Cu o stranie lucire în
Ochi
Buzele au spintecat
Acel duios surâs al său
Am privit-o direct în față
Dar nu i-am dat importanță
Nu am înțeles că în ea
Murise și speranța
Mi-a zis pe când
Își pregătea
Rochia aia verdea a ei
Pe care atât o iubea
Pentru eleganța sa
Am privit-o dar n-am
Observat că era obosită
Nu am înțeles că mai avea
De-acum
Încă mult
Din această viață
Și nu am înțeles
Că de acolo peste puțin
Va fi plecat
Soare limpede
Vânt molatec răsuflet
Septembrie amar
Adânc suspin
Agățat de un fir
Era acolo în față când
Mă privea
Pe când rochia aceea
Blând se desfăcea
Nu am înțeles că grăbită
Se va duce
Spre a privi florile
În grădina a lor noastre
Dureri
Am privit-o
Cu lacrimile-n ochi
Am privit-o în jurul
Unor oglinzi
Acoperite
Era acolo când dormea
Am privit-o pe când pleca
Și nicicând nu revenea
Purtând acea
Rochie verde
Ce-atât o iubea
Soare limpede
Vânt molatec
Răsuflet
Septembrie amar
Profund răsuflet
Agățat de un fir
Ascultă o, doamne,
Fiecare are
Paginile sale albe
Și paginile sale negre
Te rog nu-i purta
Ranchiună
Ea avea o inimă
Plină de iubire
Și eu îi pun
O floare
În grădina durerii
Soare limpede
Vânt molatec răsuflet
Septembrie amar
Profund Răsuflet
Legat de un fir
O, doamne,
Fă-o să asculte
Acest cântec
Fă-o să urce acolo sus în înalt
Unde soarele nu e nicicând stins
Unde e mereu lumină
Și mereu timp... cu motive
fără certitudini nici anotimpuri
copii fără vârstă
ce cunosc anarhie și libertate
câini maidanezi fără lanț
abia născuți
deja scoși din sistem
mereu în căutarea unui motiv
spre a nu trăi delincvența
și spre a nu sfârși în închisoare

 

Fiecare om își are ideile sale

Fiecare om își înaltele ori joasele sale maree
fiecare om are o viață a sa
Fiecare om are rana sa...
fiecare om are cultura sa
fiecare om are spaima sa.
Fiecare om are un gând al său
Fiecare om e unic
fiecare om e adevărat...
fiecare om are convingerile sale
fiecare om are greșelile sale
fiecare om are motivele sale
fiecare om are scopurile sale
fiecare om își are poate
pe ale sale dar ale sale dacă,
fiecare om are maniile sale
fiecare om crede în bunele sale ideologii
Fiecare om are un viciu
fiecare om e mereu convins
de a nu fi prea închipuit
fiecare om s-a pierdut cel puțin o dată
fiecare om a trântit o ușă...
însă sexul, religia, pielea diferită...
puțin contează
sufletul nu ia în seamă motive
descătușează emoții senzații,
ce se ridică încet
fără distincții
printre oamenii diferitelor națiuni
religii
culturii
însă oamenii care încă are prea multe spaime
despre ochii oblici
despre pieile prea negre
ce sunt doar frumoase nuanțe
și fiecare om atât de diferit
e pus în centru
imensului său univers...


www.giampaolobellucci.it

Traducere şi prezentare de George Popescu
(nr. 5, mai 2020, anul X)