Traduceri inedite. Din volumul „Archivio del Padre” de Giancarlo Sissa

Giancarlo Sissa e primul poet italian care a scris despre o carte publicată de mine, și a scris – cu ocazia prezentării manuscriselor finaliste la Premiul Bologna in Lettere 2021, fiind în juriul din acel an – înainte să apară. Iar când a apărut, în 2022, mi-a făcut surpriza să-mi ofere cartea lui din 2020, despre care eu, la acea dată, nici nu știam. După ce, aparent (iată de ce nu știam!), își încheiase conturile cu literatura, prin Autoritratto, antologia ce adună versuri dintre 1990-2012, și Persona minore, care pune alături câteva proze, ambele apărute în 2015, printr-o serie de mici poezii în proză, adesea însoțite de data scrierii lor, Sissa repune în scenă, stenografic, tensiunea dintre sublimul și cruzimea realului, dintre speranță și înfrângere. „Compromisul cu realul, în siajul unor pietre de temelie ale secolului XX, mai ales din spațiul francez (Ponge, Char, Saint-John Perse), se caracterizează prin recursul la o proză poetică noncanonică, exprimată într-un stil din ce în ce mai concis, care nu etalează însă niciun efect de virtuozitate sau de rigoare sapiențială, ci se limitează să contureze efectul clarobscur al fiecărui fragment în parte” (Pasquale Di Palmo). Poezia lui Sissa punctează și e o deschidere, cu predilecție, în zonele cele mai nefavorabile existenței, „accentuând și chiar exasperând componentele instabile și lipsite de rezolvare”, cum observa mai demult Roberto Galaverni. Se reparcurg astfel, în Archivio del Padre (MC edizioni, 2020), „într-un stil plat și discursiv, vicisitudinile legate de figura paternă, într-un schimb continuu de roluri care se apropie de o veritabilă identificare: fiul devine tată al propriului său tată, tatăl devine fiu al propriul său fiu” (Pasquale Di Palmo). Dincolo de tenta (și mai ales detenta) suprarealistă, Sissa își face ordine în propriile reflecții și amintiri și se concentrează – printr-o serie de anacoluturi, iterații, calambururi, cum și printr-o punctuație particulară de izolare și accentuare a anumitor cuvinte – pe detaliul esențial. Scrie un jurnal din visurile tatălui și reminiscențele din jurul râului Po. Un document uman de răscumpărare a generații întregi care au tăcut.  

Poet și traducător din franceză, Giancarlo Sissa este autorul cărților “Laureola” (Book Editore, 1997), Prima della TAC e altre poesie (Marcos y Marcos, 1998), Il mestiere dell’educatore (Book Editore, 2002), Manuale d’insonnia (Nino Aragno, 2004), Il bambino perfetto (Manni, 2008), Autoritratto (poesie 1990 – 2012; Italic Pequod, 2015) Persona minore (qudulibri, 2015) și Archivio del Padre (MC, 2020). Poemele sale au fost incluse în numeroase antologii italiene și europene, printre cele mai recente fiind Sulla scia dei piovaschi – poeti italiani tra due millenni (Archinto, 2016) și Distanze obliterate – Generazioni di poesie sulla rete (puntoacapo Editore, 2021). A colaborat cu Teatro delle Ariette.

Miercuri, 18 octombrie 2017

E mai bine pe această parte a portului unde tineri și bătrâni joacă cărți. Cu mânecile suflecate și cizme de cauciuc. Și totuși, pe cealaltă parte mă strigă insistent Gianfranco. Cu privirea mioapă confundându-mă. Cu tatăl meu. Cuvintele leagănă plase. Aruncate nopții, trandafiri gânditori în pahare de osterie.

Poezie sau pâinea dezastrului. Ce bine îți aduce răul?

Aici sunt lupi strămoșii credincioși vieții.

Luni, 23 iulie 2018

Am cumpărat o sticlă ieftină de vin alb după furtunile care noaptea. Fac să se strângă cureaua și visele urâte fac și mai cald și eu și tu, tată, suntem săraci. Suntem de secole și vom fi. Nu a fost și nu e nimic de trădat. Fiecare face ce poate. Doar cine a făcut. Bani a ajuns. Departe fără să spună un cuvânt ca. Și cum nu ne-ar cunoaște. Cât mai este. Încă soare pe degete.

13 august 2018

Câmpurile pe care le văd din tren între Modena și Mantova acum milioane de ani erau fundul unui ocean. Iar podul peste Po o balenă fosilă. Sau un vis viitor. Dacă în ipotezele trecutului fiecare poveste zace pe o parte.

Tatăl meu vorbește cu fantomele. I se apropie de pat. Și sunt mamă. Și sunt frate. Și sunt și eu o parte din numele lor. În zori. Tatăl meu e la fel de bătrân ca o mitralieră. Ca o bombă neexplodată. Într-o zi, în bucătărie, scaunele se vor ridica în cerc în jurul candelabrului. Și îi vor privi în față pe morții care trăiesc în tavan. Atunci războaiele nu vor mai avea sens. Doar uraganele vor ști în ce ordine să defileze.

De cât timp nu scriu pe masa aceea din bucătărie. Datoriile omului față de tați sunt simple. Amintirile vor ști cine suntem. În timp ce câmpia insistă. Încovoiată și galbenă între râu. Și râu.

Vineri, 12 octombrie 2018 Mantova

Trupul tatălui meu în sicriu este un gest uriaș. Moartea este sonda luminoasă. Numele care ia. Cenușa depusă dimineața pe lacul. Pe care l-a traversat pe jos când era copil, într-o geroasă. Iarnă de gheață și jocuri.

Cât de ușor e focul spre cunoașterea veșnică. Învățarea. Din iubire că cel care e obosit trebuie. Să poată pleca. Să plece.

Ca în tren prin câmpuri egretele.

Dragă tată. Din acea zi întregi. Bucăți de lume cad din calendar. Obosite ca și cum ar fi reale.

Alte zile

Tată drag, casa a pus cărțile în ploaie. În ultima oră nu am avut delir, ci vechile ipoteze ale apei. Timpul va perfora mâinile acestor idioți care nu știu ce este o masă. Ce este un creion. Ce e dimineața, ce e. Febra bună. Să mergi încet spre.

Ar trebui să citească și să postească. Să întoarcă spatele vremii bune. Să intre în osteria de iarnă să bea din pahare goale. Să aprindă focul în șemineu și să uite. Să scrie cu grijă în caietul de teme pentru acasă. Și apoi să moară. Și apoi să reînvie. Și de fiecare dată să uite de voi.

din Archivio del Padre (MC edizioni, 2020)

Prezentare şi traducere de Daniel D. Marin
(nr. 4, aprilie 2025, anul XVI