„Etica apei”. Versuri de Giuseppe Manitta

Giuseppe Manitta este cercetător literar, eseist și poet italian, autor a numeroase studii de italienistică. A îngrijit volumul Carducci contemporaneo (2012) și Boccaccio e la Sicilia (2015, 2016). A publicat monografiile Giacomo Leopardi. Percorsi critici e bibliografici (1998-2003), în 2009; Giacomo Leopardi. Percorsi critici e biobibliografici (2004-2008) con appendice (2009-2012), în 2017, și Mihai Eminescu e la “letteratura italiana” (în 2017), pentru care i s-a decernat Premiul Eminescu al Președintelui Republicii Moldova. Este directorul revistei „Il convivio” și colaborează cu varii publicații de specialitate, între care „La Rassegna della letteratura italiana”. A îngrijit biografia leopardiană a „Laboratorului Leopardi” al Universității „La Sapienza” din Roma și scrie pentru paginile culturale ale cotidianului „Conquiste del lavoro”. În 2018 a publicat cartea de poezie Gli occhi non possono morire. Cartea de poezie L’etica dell’acqua („Etica apei”), din care este tradus în limba română acest ciclu, apare în mai 2021, la Avagliano Editore din Roma.

„Poezia lui Manitta este însuflețită de dorința de a opri clipa, acea «oprește-te, clipă, ești frumoasă!», a lui Faust: a salva clipa prin intermediul versului, într-un dasein (a fi) de heidegeriană memorie reînnoită de forța cuvântului”. (Stefano Vitale)


Etica apei

Poate că ar fi venit somnul
să încerce vidul din ei și din jurul lor.
Bărbații nu au știre despre lumea
ce pregătește sacrificarea unui timp diferit,
ca și vii și de acuma non-vii,
cum ar fi să preferi vidul excitației sângelui.
Credința – ziceai – nu este o mare găselniță
(și apoi, în cine? în ce?).
Ce s-ar întâmpla dacă într-o după-amiază
din perimetrul izvorului ar dispărea ceața?
Acolo – răspundeai – în fața morții
este justificat surâsul: ironia vidului.

***

Dacă strigi în strada Sottana
balustrada sfâșie vocea,
o stropește până ce ploaia
și-o însușește și o face obiect.
Poate să reparăm orașul unde
evadarea îi sfărâmă plânsul, este mântuire.
Să ne iubim în despărțire, realmente.

Duminica e cea mai crudă din zile,
te rogi prea mult sau prea puțin,
ies la lumină traumele minutelor,
dar mai sunt pisate fracturile,
dar mai rămâne prăpastia.

***

Etica apei
este de a ascunde praful
în iluzia fundalului.
Nicio rațiune nu explică condamnarea
nisipului, jocul de-a v-ați ascunselea,
migrarea valurilor.
A negocia condiția (sau pe tine însuți)
este neliniștea perfecțiunii.

***

Etica apei este lipsa noastră de consistență.
Căutarea unei purificări
se face înțeleasă doar din cuvinte
care nu se pot citi,
și totuși a le dezgropa pe stradă ar avea un sens.
Da, să alegi efectiv un vas plin de găuri
și să separi mâlul de pietricele,
să aduni apa cu mâinile,
să dai de o parte pietrele mari,
să te modifici în plasma Creației.
Dacă am trage o singură linioară,
am vedea apa curgând tot mai limpede.

În clipa clarviziunii
să ne primim pe noi înșine în migrație
până vom alege geografia mântuirii.

***

Nu toți încetează s-aștepte la acostare.
Ești în aceeași apă de ieri,
iar golul râvnește-n răbdarea-i
o împlinire,
puțin contează care a fost începutul.
Apoi înțelegem că nicio stradă
nu ne aparține.
De asta plonjăm incontinuu
în noi înșine
și în cronologia unor cețuri
ce nu le putem cunoaște.
Și totuși, a cuceri digul
e una cu a-ți afla originile.

***

Să răscumperi tăcerea
ca să numeri ungherele străzilor
și să povestești biografia reflexelor.
Se află oare în astă nebunie
tradarea sinelui?
Locurile nu au
o singură dimensiune,
sunt hărți ale clipelor
iar noi una din ele.
Necesitatea migrației
este să refuzi încremenirea,
este să recunoști erezia acostării.

***

A nu avea o geografie
înseamnă a avea totul,
a poseda arta de a crea lucruri care nu există,
a trăi bucuria pierderii
mult înainte de a acosta
și a suferi pentru un port de neatins.
A visa continuu.

Prezentare şi traducere de Eugenia Bulat
(nr. 3, martie 2023, anul XIII)