„Deslușita uimire a imensității”. Versuri de Giuseppe Ungaretti

Publicăm un grupaj de poezii de Giuseppe Ungaretti, care nu au mai cunoscut alte variante românești până acum, extrase din volumele: L'allegria (apărut în 1919 cu titlul Allegria di naufragi şi apoi în 1931 cu titlul final), Sentimento del tempo (1933) şi Dialogo (1966-1968, un volum pe două voci, un dialog poetic cu muza sa, Bruna Bianco). Traducere de Eleonora Cărcăleanu.

Din vol. L'ALLEGRIA (BUCURIA)

Condamnare

Prizonier între lucruri trecătoare
(Chiar și cerul înstelat va pieri)
De ce-l ador pe Dumnezeu?

Istovire

Cu foamea mea de lup
îmi istovesc
corpul de mielușea

Sunt ca
o biată barcă
și ca oceanul nestăvilit
           


Dolină nocturnă

Chipul
de azi-noapte
este uscat
ca un pergament

Acest nomad
încovoiat
moleșit de zăpadă
cedează
ca o frunză
scorojită

Nemărginirea
timpului
mă folosește
ca un foșnet



Lăsat de seară

Viața se golește
în urcuș diafan
de nori încărcați
străpunși de soare



Noapte continuă

Trista mea
viață se deapănă
mult temătoare de ea însăși

Într-un
infinit
care mă strivește și mă
apasă cu
pipăitul lui slab



Vis

Am visat
azi-noapte
o
câmpie
vârstată
de
răcoare

În voaluri
variante
de-albastru auriu
iarba de mare



Deșertăciune

Fără de veste
devine intensă
peste dărâmături
deslușita
uimire
a imensității

Și omul
aplecat
peste apa
surprinsă
de soare
se descoperă
o umbră

Legănată și
cătinel
frântă



Revenire

Lucrurile dantelează o întinsă monotonie de absențe
Acum este un fad înveliș
Albastrul obscur al adâncurilor s-a frânt
Acum este o mantie searbădă



Africanul la Paris

Cine emigrează din ținuturi bătute de soare, în care femeile își ascund pulpele opulente, și în care, domolit ca o reminiscență, ajunge orice strigăt,
Cine, de la exuberanța mărilor scufundate în ceruri, ajunge în acest oraș, găsește un pământ întunecat și o funingine feroce.
Spațiul s-a  închis.
Nu-mi va mai fi niciodată îngăduită o emoție fără prejudecăți și nici soarele acela care dezlănțuia și punea laolaltă lucruri plăcute și popasuri încântătoare?
Omul lunatic, care se află acum rătăcit în mulțimea străzilor, trebuie să-și ascundă uluirea fluctuantă provocată de tulburarea efemeră, care îl stăpânește și pentru care va simți mereu în sufletul său dispreț și intoleranță amară.
Corupt, moartea n-ar mai putea să-l înspăimânte și, căzut pradă, fără scăpare, persistentei terori a viitorului, va reîncepe să se lase ademenit de posibilitatea împăcării cu eternul dacă, în pofida îndoielilor chinuitoare, ntr-o bună zi, descoperită grația fortuită a unei clipe într-un moment de respiro, ar dori să-i poată stărui câtva în minte vreo emblemă nevătămătoare.
Diminuată încăpățânarea, nu-i mai rămâne nimic.
Și corpul, în fața cadenței constante a unui timp avar, a devenit temerar și, prea mult întinsă coarda muzicală, sfârtecat…
…
În concluzie, se îndreaptă  spre haos.
Ab vivre libre ou mourir!



Lucca

Acasă, în Egipt, după cină și citirea rozariului, mama ne vorbea despre aceste ținuturi.
Copilăria mea a fost toată o uimire.
Orașul are un trafic domol și fanatic.
Între aceste ziduri nu se stă decât în trecere.
Aici țelul este să pleci.
M-am așezat la răcoare, la ușa unui bar, cu oameni care-mi vorbesc de California ca despre o moșie personală.
Mă descopăr cu înfricoșare în trăsăturile acestor persoane.
Acum simt curgându-mi prin vine sângele cald al morților mei.
Am luat și eu o sapă.
În scoarța aburindă a pământului mă descopăr râzând.
Adio vise, nostalgii.
Cunosc despre trecut și viitor atât cât poate să știe un om.
Îmi cunosc de-acum destinul și originea.
Nu-mi rămâne nimic de profanat, nimic de visat.
M-am bucurat de toate și am suferit.
Nu-mi rămâne decât să mă resemnez și să mor.
Voi crește așadar cu răbdare o progenitură.
Când un apetit malign mă împingea spre iubiri mortale, slăveam viața.
Acum, când consider și eu dragostea o garanție a speciei, am în vedere moartea.



Din vol. SENTIMENTO DEL TEMPO (Sentimentul timpului)           

Insula

La un țărm unde seara era perenă
De seculare păduri înălțate, a coborât,
Și-a înaintat
Și l-a sustras o zbatere de aripi
Desprinsă din ritmica
Palpitare a apei toride,
Și o larvă (lâncezea
Și reînflorea ) a văzut;
Reluând urcușul a văzut
Că era o nimfă care dormea
Strâns îmbrățișată cu un ulm.

În sine, de la simulacru la flacăra adevărată
Rătăcind, a ajuns într-o poiană unde
Umbra se îndesea în ochii
Fecioarelor precum
Seara la poalele măslinilor;
Ramurile distilau
O ploaie leneșă de săgeți,
Aici moțăiau mioare
Sub căldura catifelată,
Altele rumegau
Pătura luminoasă;
Mâinile păstorului erau o sticlă
Șlefuită de slabă febră.



Din vol. DIALOGO (Dialog)                                                                                                                                                                                                                                                                                                        
Stea

Stea, unica mea stea,
În bezna nopții, singură,
Pentru mine, singur, strălucești,
Dar, pentru mine, stea
Care niciodată nu vei conteni să luminezi,
Ți s-a îngăduit o vreme prea scurtă,
Îmi dăruiești o lumină
Ce nu face decât să sporească
Deznădejdea în mine.



Lumina ta

Apune încetul cu încetul, iubito, soarele
Acum când sosește lunga seară.

Cu aceeași potolire a durerii
Am văzut îndepărtându-se lumina ta
Prin despărțirea noastră defel scurtă.




Tunetul și fulgerul gurii

Pe mii de oameni înaintea mea,
Și chiar mai în vârstă decât mine,
I-a rănit de moarte
Tunetul și fulgerul unei guri.  

Acesta nu-i mijloc
Care să aline suferința.

Dar dacă mă privești cu blândețe,
Și îmi vorbești, se răspândește o muzică,
Uit că rana doare.

Traducere de Eleonora Cărcăleanu
(nr. 11, noiembrie 2020, anul X)