„Poezia singură îl poate recupera pe om”. Giuseppe Ungaretti, 135 ani de la naștere

Giuseppe Ungaretti s-a născut în 8 februarie 1888 la Alexandria, în Egipt, din părinți italieni, emigranți originari din Lucca. Cunoaște literatura franceză prin intermediul revistei „Mercure de Franceˮ și din lecturile simboliștilor francezi Rimbaud, Mallarmé și Baudelaire. În 1912 pleacă la Paris unde îi cunoaște pe Apollinaire, Aldo Palazzeschi, Picasso, De Chirico și Modigliani. O experiență tragică ce își va pune amprenta pe viața și opera sa este primul război mondial la care participă în calitate de combatant. În 1936 se mută la Sao Paolo, în Brazilia, unde rămâne până în 1942. Moare în 1970, după ce în 1969 editura Mondadori îi publică întreaga operă în volum unic, Vita di un uomo.
Considerat întemeietor al ermetismului, a reușit să ajungă la o poezie pură, a esențelor, a trăirilor de o intensitate fascinantă, găsind o cale intimă absolut originală de comunicare cu eul său și cosmosul, alături de alți poeți din aceeași familie ermetică precum Umberto Saba, Eugenio Montale sau Mario Luzi.
Într-un eseu al poetului intitulat Raţiunile unei Poezii, aflat în prefața volumului O viaţă de om. Integrala poetică, în traducerea Nicoletei Dabija, apărut la Editura Paralela 45 în 2018, acesta mărturisea: „Trebuie spus: ceea ce poeții și artiștii, de la romantici până în zilele noastre, au făcut și continuă să facă este enorm: ei au simțit îmbătrânirea limbii: greutatea miilor de ani pe care o purta în sânge; au dat memoriei măsura angoasei lor și, în același timp, prin intermediul unor eforturi crude și dure, au primit puterea de a-i da limbii libertatea de a se emancipa în sine însăși în același ritm în care este afirmată. Numai poezia – am învățat-o într-un mod teribil, știu  – poezia singură îl poate recupera pe om…”.

Portul scufundat

Mariano, 29 iunie 1916

Acolo  adastă poetul
apoi se-ntoarce spre lumină cu ale sale cânturi
și le eliberează

Din această poezie
îmi rămâne
acel nimic
din taina fără de sfârșit




Veșnic

Între o floare culeasă și alta oferită
nimicul neantului




Asfințit

Versa, 20 mai 1916

Trandafiriul  cerului
dezvăluie oaze
pribeagului în iubire




Dimineață

Santa Maria la Longa,  26 ianuarie 1917

Mă hrănesc cu lumina
necuprinsului




Soldați

Bosco di Courton, iulie 1917

Se  anină precum
de toamnă
în arbori
frunzele




Covor

Fiecare culoare se întinde și se topește
în alte culori

Pentru a fi mai singură  dacă  o privești




Univers

Devetachi,  24 august 1916

Din mare
mi-am făcut
un sicriu
de răcoare




Senin

Bosco di Courton, iulie 1918

După atâta
ceață
una
câte una
se trezesc stelele

Respir
prospețimea
pe care mi-o lasă
culoarea
cerului

Îmi recunosc
imaginea
trecătoare

Prinsă
într-un vârtej
fără-de-sfârșit.




O altă noapte        

Vallone, 20 aprilie 1917

În acest întuneric
cu mâinile
înghețate
întrezăresc
chipul meu

Mă văd
părăsit în infinit




Noapte de mai

Cerul așează în creștetul
minaretelor
ghirlande de luminițe




Bucuria naufragiilor

Verso, 14 februarie 1917

Și imediat reia
călătoria
ca
după naufragiu
un supraviețuitor
lup de mare

Prezentare și traducere de Ion Gănguț
(nr. 3, martie 2023, anul XIII)