„Rătăcit în geografia labilă a singurătății”. Versuri de Igor Ursenco 
       
     
       Sub titlul Rătăcit  în geografia labilă a singurătății, publicăm un grupaj de versuri semnate de Igor Ursenco, poet, prozator, scenarist şi traducător originar din Republica Moldova. 
         
         
         
         
         
         
         
         
         
   
         
         
        V.I.T.R.I.O.L. 2  
        Șirul poetic al lui Fibonacci  
      Rătăcit în geografia labilă 
        a singurătății, riști să te poticnești  chiar de Nudul  
        frumuseții perfect 
        descărnate. Nu poți decît să accepți 
      condamnarea 
        pe viață lîngă Femeia fără nicio 
        religie zilnică și orgasmuri 
        simulate pe numărul de telefon conectat 
        direct la Purgatoriu. Azi ai ajuns și  tu Finalmente  
        în cohorta progresivă a poeților naivi 
        pe care a reușit să-i ademenească deja 
        cu farmecele ei irezistibile. Ceva mai  Puternic 
      decît însăși Estetica îmi spune că  trebuie 
        să admit și această ultimă certitudine:  trupul ei 
        rece ar putea fi chiar 
        Poezia pe care nu îndrăznec 
        să o descalific aici, pe hîrtie. Cînd  au vrut să o ardă  
      pe Vrăjitoare, în locul inimii i-au  găsit 
        o colivie, în care se zbăteau 
        sîngerînd „Albatrosul” lui Baudelaire 
        și „Corbul” lui Edgar Poe 
         
         
         
         
        Out of body experience (1)  
      orice metaforă e O pasăre  
        în colivie care-și înfruntă liniștită vizitatorii 
        de la menajerie. Un pește-spadă  
      trădat de propriul Rîu 
        ce îl străbătea pînă de curînd. Ca o Căpușă  
      mi se lipesc de creier solzii săi alunecoși, lăsîndu-l  
        vîrf de Everest dezoxigenat, apoi îl replasează 
        cu intestinele 
        prinzîndu-mă în palma sa: Cheia și 
        Lacătul aceleiași disperări 
        suspendate în metroul 
      aglomerat  
      de viitoarele Victime sigure  
        ale teroriștilor  
        însingurați 
         
         
         
         
        Ederlezi 
        Stroboscopul lui Sir Newton 
      Ai văzut vreodată  aurolacii adunați în stoluri 
        ca ciorile  infirme de la alicele grădinarilor 
        miopi? I-ai  surprins inhalînd 
        resturile de  acetonă direct 
        din pungile lor  zdrențuite: ca pe o ultimă 
        șansă la viață? Cum stau ei  
      ca niște inele 
        nelegitime ale  lui Saturn în jurul Sfîntului 
        tomberon,  ocrotiți doar de cîinii cu umbre 
        lățite pînă la  riscul de a căpăta statura exactă 
        a îngerilor la  fiecare evacuare 
        a oxigenului  pulmonar! Cum nu bănuiesc, sărmanii 
        aurolaci, că  fiecare inhalare vitală 
        le poate atrage  cu ea suspiciunea 
        diviziei  balkanice a concernului 
  „Gazprom”!  Întunecați ca toate diminețile cînd ieșim 
      să depozităm  gunoiul, atunci noi devenim 
        mai  prevăzători ca faimosul englez pomenit 
        cu mărul  gravitațional 
        pe creștet 
        ne pipăim  meticulos doar pentru a ne convinge 
        că nu  ne-am pomenit suficient 
        de aproape  de sufletele aurolacilor cu cifră 
        octanică mărită
 
 
 
 
 
        Pașalîcul România  
      Cu spaimele și soarta reîncălzite 
        de-a valma în oalele zilei de ieri, te  așteaptă 
        orașul-în-care-nu-ai-mai-fost și nu 
        vei fi murit 
        vreodată cu gîndul la rădăcinile 
        ereditare. Așa cum 
      se întîmplă cu toți cei care înving  Legea 
        gravitației doar ținîndu-se 
        cu ambele mîini 
        de nas. Iată explicația 
      enigmelor istoriei locale: dintre 
        toți cuceritorii lumii,  
        doar turcii au fost cei mai sensibili 
        la nurii Colentinelor. Dar nu vei  dezvălui 
        adevărul pînă în ziua în care 
        te vei strecura prin bulevardele 
        Capitalei ce duc previzibil 
        spre gurile de canalizare 
        și cele de metrou, dar 
        sfîrșești 
        invariabil ajungînd 
        în Piața Matache. La final 
      de săptămînă acolo intră grăbiți doar  bătrînii 
        cu bani și tinerii 
        cu speranțe, fără ca niciunii să  observe 
        cum prin ei trece 
        ritualic 
        aceeași femeie 
        cu coasa. Românii veniți cu trenul 
      din Nordul țării ies din vagoane 
        rași la față 
        de ceasul morții, înaintînd 
        prin corpul 
        românilor din Sud odată cu mîlul 
        tinereții veșnice extrase din  Techirgiol. La asfințit  
      Bulevardul Averescu e tot 
        numai o Deltă 
        patriotică cu pescăruși, cormorani și  pești 
        la fiecare colț al său 
        care dă în străzile dosite. Stația 
      terminus coincide cu Cimitirul Vesel 
        din Săpînța ori sloboade rădăcini 
        aeriene în Capitala cea mai apropiată 
        de frecvența akașă. Odată ajuns 
      pe peron, te pomenești singur 
        cuc pe o insulă izolată 
        de democrația 
        vecinilor de la frontiră, dar nu te  lași 
        pînă nu găsești pe cineva suficient 
        de speriat cît să-l botezi 
        cu una din zilele săptămînii. Acum poți 
      să ții mai departe jurnalul  
        de unde Robinson  Crusoe intrase 
        ireversibil  în panică 
        severă. Și  cum semaforul clipește 
      roșu în  ochii tuturor, treci de cercurile Afumaților 
        mai repede  ca Ulisse, cu toate 
        dovezile evidenței materiale 
        ale cormoranilor și peștilor 
        de la capătul străzii. E suficient doar 
      cu mîinile 
        fierbinți să îți smulgi inima 
        de lup dacic, și uite cum spahiile 
        își vor întîmpina zorii 
        cu capetele 
        înfipte în lăncile distribuite egal 
        pe ambele sensuri 
        ale Autostrăzii Soarelui 
         
         
         
         
        Peripeteia 1 
        Cimitirul Aerian 
      invariabil rîul  
        se varsă În  mare, curenții marini 
        saltă În ocean  precum refluxul Avansează 
        mereu în  Humorile 
        mele nu tocmai  gastrice. Poate așa 
        se naște  Mișcarea lumii, fără să știe că mie, 
      mie nu îmi  rămîne 
        decît să curg  În toate direcțiile, diluat 
        în toate aceste  Fenomene 
        lichide,  
        nomade  
        și ostile  Devenite 
        brusc atît de  Permeabile, cît să bănuiască 
        că pînă și  Ultima certitudine terestră 
        își caută  Refugiu: în coșul pietrificat 
        al acestui  piept firav. Exact acolo unde Obișnuiau 
      din greu să  salahorească 
        plămînii mei 
        cîndva. La fel  de bine știu  
      că m-aș putea  mulțumi Acum 
        să respir doar  pură 
        Imaginație 
       
   
        Igor Ursenco 
      (nr.  1, ianuarie 2014, anul IV)
  |