„Rătăcit în geografia labilă a singurătății”. Versuri de Igor Ursenco

Sub titlul Rătăcit în geografia labilă a singurătății, publicăm un grupaj de versuri semnate de Igor Ursenco, poet, prozator, scenarist şi traducător originar din Republica Moldova.












V.I.T.R.I.O.L. 2
Șirul poetic al lui Fibonacci

Rătăcit în geografia labilă
a singurătății, riști să te poticnești chiar de Nudul
frumuseții perfect
descărnate. Nu poți decît să accepți

condamnarea
pe viață lîngă Femeia fără nicio
religie zilnică și orgasmuri
simulate pe numărul de telefon conectat
direct la Purgatoriu. Azi ai ajuns și tu Finalmente
în cohorta progresivă a poeților naivi
pe care a reușit să-i ademenească deja
cu farmecele ei irezistibile. Ceva mai Puternic

decît însăși Estetica îmi spune că trebuie
să admit și această ultimă certitudine: trupul ei
rece ar putea fi chiar
Poezia pe care nu îndrăznec
să o descalific aici, pe hîrtie. Cînd au vrut să o ardă

pe Vrăjitoare, în locul inimii i-au găsit
o colivie, în care se zbăteau
sîngerînd „Albatrosul” lui Baudelaire
și „Corbul” lui Edgar Poe




Out of body experience (1) 

orice metaforă e O pasăre
în colivie care-și înfruntă liniștită vizitatorii
de la menajerie. Un pește-spadă

trădat de propriul Rîu
ce îl străbătea pînă de curînd. Ca o Căpușă

mi se lipesc de creier solzii săi alunecoși, lăsîndu-l
vîrf de Everest dezoxigenat, apoi îl replasează
cu intestinele
prinzîndu-mă în palma sa: Cheia și
Lacătul aceleiași disperări
suspendate în metroul

aglomerat

de viitoarele Victime sigure
ale teroriștilor
însingurați




Ederlezi
Stroboscopul lui Sir Newton

Ai văzut vreodată aurolacii adunați în stoluri
ca ciorile infirme de la alicele grădinarilor
miopi? I-ai surprins inhalînd
resturile de acetonă direct
din pungile lor zdrențuite: ca pe o ultimă
șansă la viață? Cum stau ei

ca niște inele
nelegitime ale lui Saturn în jurul Sfîntului
tomberon, ocrotiți doar de cîinii cu umbre
lățite pînă la riscul de a căpăta statura exactă
a îngerilor la fiecare evacuare
a oxigenului pulmonar! Cum nu bănuiesc, sărmanii
aurolaci, că fiecare inhalare vitală
le poate atrage cu ea suspiciunea
diviziei balkanice a concernului
„Gazprom”! Întunecați ca toate diminețile cînd ieșim

să depozităm gunoiul, atunci noi devenim
mai prevăzători ca faimosul englez pomenit
cu mărul gravitațional
pe creștet
ne pipăim meticulos doar pentru a ne convinge
că nu ne-am pomenit suficient
de aproape de sufletele aurolacilor cu cifră
octanică mărită




Pașalîcul România 

Cu spaimele și soarta reîncălzite
de-a valma în oalele zilei de ieri, te așteaptă
orașul-în-care-nu-ai-mai-fost și nu
vei fi murit
vreodată cu gîndul la rădăcinile
ereditare. Așa cum

se întîmplă cu toți cei care înving Legea
gravitației doar ținîndu-se
cu ambele mîini
de nas. Iată explicația

enigmelor istoriei locale: dintre
toți cuceritorii lumii,
doar turcii au fost cei mai sensibili
la nurii Colentinelor. Dar nu vei dezvălui
adevărul pînă în ziua în care
te vei strecura prin bulevardele
Capitalei ce duc previzibil
spre gurile de canalizare
și cele de metrou, dar
sfîrșești
invariabil ajungînd
în Piața Matache. La final

de săptămînă acolo intră grăbiți doar bătrînii
cu bani și tinerii
cu speranțe, fără ca niciunii să observe
cum prin ei trece
ritualic
aceeași femeie
cu coasa. Românii veniți cu trenul

din Nordul țării ies din vagoane
rași la față
de ceasul morții, înaintînd
prin corpul
românilor din Sud odată cu mîlul
tinereții veșnice extrase din Techirgiol. La asfințit

Bulevardul Averescu e tot
numai o Deltă
patriotică cu pescăruși, cormorani și pești
la fiecare colț al său
care dă în străzile dosite. Stația

terminus coincide cu Cimitirul Vesel
din Săpînța ori sloboade rădăcini
aeriene în Capitala cea mai apropiată
de frecvența akașă. Odată ajuns

pe peron, te pomenești singur
cuc pe o insulă izolată
de democrația
vecinilor de la frontiră, dar nu te lași
pînă nu găsești pe cineva suficient
de speriat cît să-l botezi
cu una din zilele săptămînii. Acum poți

să ții mai departe jurnalul
de unde Robinson Crusoe intrase
ireversibil în panică
severă. Și cum semaforul clipește

roșu în ochii tuturor, treci de cercurile Afumaților
mai repede ca Ulisse, cu toate
dovezile evidenței materiale
ale cormoranilor și peștilor
de la capătul străzii. E suficient doar

cu mîinile
fierbinți să îți smulgi inima
de lup dacic, și uite cum spahiile
își vor întîmpina zorii
cu capetele
înfipte în lăncile distribuite egal
pe ambele sensuri
ale Autostrăzii Soarelui




Peripeteia 1
Cimitirul Aerian

invariabil rîul
se varsă În mare, curenții marini
saltă În ocean precum refluxul Avansează
mereu în Humorile
mele nu tocmai gastrice. Poate așa
se naște Mișcarea lumii, fără să știe că mie,

mie nu îmi rămîne
decît să curg În toate direcțiile, diluat
în toate aceste Fenomene
lichide,
nomade
și ostile Devenite
brusc atît de Permeabile, cît să bănuiască
că pînă și Ultima certitudine terestră
își caută Refugiu: în coșul pietrificat
al acestui piept firav. Exact acolo unde Obișnuiau

din greu să salahorească
plămînii mei
cîndva. La fel de bine știu

că m-aș putea mulțumi Acum
să respir doar pură
Imaginație

Igor Ursenco
(nr. 1, ianuarie 2014, anul IV)