|
|
„Capriciile vântului”. Versuri de Ivano Mugnaini în ediţie bilingvă
Prezentăm un grupaj de versuri în ediţie bilingvă ale lui Ivano Mugnaini, cunoscut poet, prozator şi eseist italian. Poemele fac parte din volumul Il tempo salvato (Timpul salvat) apărut în 2010 la Editura Blu di Prussia, cu o prefaţă semnată de criticul Luigi Fontanella. Traducere în limba română de Afrodita Carmen Cionchin.
Gradul zero
Vine un moment în care tot ce
rămâne este aşteptarea, suspensia,
gradul zero al vieţii. Devine culpă,
atunci, până şi să mişti degetele
speranţei, să-ţi orientezi inima spre
ideea unui cer deschis, o bucată
de pâine, o firimitură, încă o gură
de vin.
Însă mai vinovat, mai tenace e
auzul fixat pe lemnul porţii,
ţintuit, crucificat, atârnând
de un fir, o atingere
incertă, furişă: un zgomot poate,
înaintarea oarbă a destinului.
Il grado zero
Arriva un momento in cui tutto ciò
che rimane è attesa, sospensione,
grado zero della vita. Diventa colpa,
allora, perfino muovere le dita
della speranza, dirigere il cuore verso
l'idea di un cielo arioso, un morso
di pane, una briciola, un sorso residuo
di vino.
Ma più colpevole e più tenace è
l'udito fisso sul legno della porta,
inchiodato, crocifisso, appeso
a un battito, un tocco
incerto, furtivo: forse il tonfo,
l'incedere cieco del destino.
În mister
O rugăciune pentru cine nu-şi găseşte
maşina lăsată în parcarea
subterană, pentru cine-şi petrece seara
sub ferestrele caselor altora
căutând o melodie şi o frază
să-i acompanieze paşii, pentru cine moare
pentru femeia nepotrivită,
ştiind că ar fi singura capabilă
să îi dea câteva clipe de viaţă.
O rugăciune pentru cine nu ştie
cum să se roage, la ce să se uite, încotro
să-şi îndrepte privirea; o rugăciune
pentru a nu vorbi despre nimic,
lăsând loc pentru cine străbate
planeta în vârful degetelor, şi tot
ce speră e să se împiedice de
o lamă fatală, sau să descopere că oţelul
serveşte pentru a tăia pâinea iar degetele
pentru a umbla pe piele.
Nel mistero
Una preghiera per chi non trova
la macchina lasciata nel parcheggio
sotterraneo, per chi passa la sera
sotto le finestre delle case altrui
cercando una musica e una frase
affine al suo passo, per chi muore
per la donna sbagliata,
sapendo che sarebbe la sola in grado
di dargli qualche attimo di vita.
Una preghiera per chi non sa come
pregare, dove guardare, dove dirigere
lo sguardo; una preghiera
per parlare di niente, dando fiato
allo spazio di chi percorre
il pianeta in punta di dita, e tutto
ciò che spera è inciampare sopra
una lama fatale, o scoprire che l'acciaio
serve per tagliare il pane e le dita
per camminare sulla pelle.
Capriciile vântului
Nu am ştiut să ascult tăcerea.
Iar acum aud viaţa murmurând.
Irosirea timpului este singura apăsare,
singura durere. A distinge o privire
de alta, un cuvânt de altul, a înţelege
că orice pas lasă o urmă,
o amprentă. Poate sunetul
universului ne va vorbi despre umbra
dansând lângă noi, uşoară
ca o adiere, dură ca un chin.
Frumos ar fi să nu mai întoarcem
capul, brusc şi inutil,
ca o pisică temându-şi propria
imagine reflectată în oglindă.
Într-o clipă de linişte vom şti
să împărţim bucata de drum
care ni s-a dat
cu picăturile de rouă
sau o ramură plăpândă, îndoită,
ce ştie să desluşească în apă şi în aer
capriciile vântului.
I capricci del vento
Non ho saputo ascoltare il silenzio.
Ora sento sibilare la vita.
Sprecare il tempo è la sola rabbia,
la sola pena. Distinguere sguardo
da sguardo, parola da parola, imparare
che ogni passo lascia una traccia,
un'impronta. Forse il suono
dell'universo ci parlerà dell'ombra
che ci danza a fianco, lieve come
un alito, duro come un tormento.
Sarà bello smettere di voltare
la testa di scatto, inutilmente,
come un gatto che teme la sua
immagine riflessa in uno specchio.
In un istante di quiete sapremo
condividere il tratto di strada
che ci è capitato in sorte
con le gocce di rugiada
o con un ramo esile, contorto,
che sa leggere nell'acqua e nell'aria
i capricci del vento.
Poate o poezie
Nu ştiu ce ar putea, în ziua de azi
să mă smulgă din mine însumi.
Poate o poezie bine scrisă, citită
într-o cameră închisă în timp ce aştept
să se elibereze calea ce duce
la viaţă. O poezie ce te face să plângi
şi să râzi, ce te face să intuieşti,
precum orbul pe întuneric, stâlpul, colţul
ascuţit în stomac, mobila
de mahon care nu ar trebui
să fie acolo. O poezie care să mă întindă
pe pat, liniştit şi pierdut ca un gând,
sigur că sunt gol şi mort,
deşi prea mult respir, acoperit
de straturi prudente de lână.
Un vers, ca o piatră ce răneşte
mâna făcând valuri noi
în mlaştina timpului.
Forse una poesia
Non so cosa necessiterebbe, oggi
per strapparmi a me stesso.
Forse una poesia ben scritta, letta
in una stanza chiusa mentre attendo
che si liberi la via che conduce
alla vita. Una poesia che faccia piangere
e ridere, che faccia comprendere,
come un cieco nel buio, lo stipite, l'angolo
appuntito nello stomaco, il mobile
di mogano che non avrebbe dovuto
trovarsi lì. Una poesia che mi stenda
sul letto, placido e perso come un pensiero,
sicuro di essere nudo e morto,
seppure dotato di troppo respiro e coperto
da strati prudenti di lana.
Un verso, come un sasso che ferisca
la mano ma muova di onde nuove
lo stagno del tempo.
Să trăieşti, poate
Să trăieşti, poate, pentru o fărâmă
de frumuseţe, chiar dacă nu ştii cum
sau de ce şi nu se vede nici rama
nici tabloul şi nu cunoşti cheia
gestului, mâna care prinde
cu bestială eleganţă plasa aruncată
în larg, fără vreun surâs ori rânjet,
mecanică metodică
patimă ce roade senină
devorează şi consumă împlinită,
nemiloasă, suflare uscată în adâncul
plămânilor, apnee, abis, explozie
întuneric roşu, flautul dulce
care te pătrunde, neaşteptat.
Vivere, forse
Vivere, forse, per un granello
di bellezza, anche se non sai come
né perché e non si vede cornice
né quadro né si legge la chiave
del gesto, la mano che avvolge
con bestiale eleganza la rete calata
nel pelago, senza un riso o un ghigno,
meccanica metodica
tarlo che logora sereno
morde e martella compìto,
spietato, secco il fiato nel fondo
dei polmoni, apnea, abisso, esplodere
rosso di buio, e il flauto dolce
che ti scava dentro, inatteso.
Nu mai este permis
Nu mai este permis, nici măcar oportun,
să laşi loc remuşcării. Chipuri ce erau doar
vis, fior ce străbate şira spinării,
speranţă, nebunie. E bine acum să te uiţi
cum cade frunza pe bucata de drum
pe care o ai în faţă, bucurându-te de soare cât e.
Acum vântul mişcă frunza
şi-ţi atinge picioarele. Important e să vezi,
cu ochii larg deschişi, dacă aerul ce-o mişcă
e briza sau suflarea trenului pătat de ulei
şi distanţă. Tone de fier mişcându-se constant.
În momentul când ţi se pare că zăreşti o mână,
o privire de la fereastră, te distrage griul
şi violetul, venele pulsând ale acelei frunze,
pentru o clipă pătrunsă
de aceeaşi depărtare.
Non è più concesso
Non è più concesso, o almeno opportuno,
lasciare spazio al rimpianto. Visi che erano
sogno, brivido che squassava la schiena,
speranza, pazzia. È bene guardare ora
la foglia che cade sul tratto di via
che hai di fronte, prendere il sole che c'è.
Adesso c'è il vento che sposta la foglia
sfiorandoti i piedi. E conta soltanto vedere,
con gli occhi spalancati, se l'aria che la muove
è brezza o fiato di treno marcio d'olio
e distanza. Tonnellate di ferro corrono costanti.
Nell'attimo in cui ti sembra di cogliere una mano,
uno sguardo dal finestrino, ti distrae il grigio
e il viola, la venatura pulsante di quella foglia,
per un istante intrisa
della stessa lontananza.
Se întâmplă, fatalmente
Se întâmplă, fatalmente, poate în timp ce
mănânc o pizza într-un local aglomerat,
să mă gândesc pentru ce trăiesc, de ce
şi cu ce mă hrănesc, cu adevărat, în carne,
în respiraţie. În fond, în cele din urmă, rămâne
doar ea, ea singură: poezia. Ideea
că aş putea-o avea fără a o poseda, sperând
curajos, cu veleitate vitală,
de a fi de ea posedat în plăcerea
de a o iubi până la a-mi face rău.
Poezia, certitudinea că nici o putere,
nici un politician avid de sânge
şi zâmbete, nu mi-o va putea vreodată lua cu totul,
nici o absurditate, nici o nebunie,
nici cea care o generează şi o ucide,
clipă de clipă;
nici măcar a mea.
Capita, fatalmente
Capita, fatalmente, magari mentre
mangio una pizza in un locale affollato,
di pensare per cosa vivo, per cosa
e di cosa mi nutro, davvero, nella carne,
nel respiro. In fondo, alla fine, rimane
solo lei, lei sola: la poesia. L'idea
di averla senza possederla, sperando
con coraggio, con velleità vitale,
di esserne posseduto nel piacere
di amarla fino a farmi male.
La poesia, la certezza che nessun potere,
nessun politicante avvelenatore di sangue
e di sorrisi, potrà mai strapparmela del tutto
di dosso, nessun assurdo, nessuna follia,
neppure quella che la genera e la uccide,
istante dopo istante;
neppure la mia.
Traducere din italiană de Afrodita Carmen Cionchin
(nr. 2, februarie 2012, anul II)
|
|