Eveniment editorial: „Cele mai frumoase laude” ale lui Jacopone da Todi

A avut loc recent un însemnat eveniment editorial: apariția la editura Humanitas, în ediție bilingvă*, a florilegiului de Laude ale misticului franciscan din zorii literaturii italiene Jacopone da Todi, în remarcabila traducere a Oanei Sălișteanu, cu un aparat critic de mare ținută și cu prefața înalt lămuritoare a specialistului iacoponic Matteo Leonardi. Volumul vine să umple o lacună din cultura românească nu numai în ce privește cunoașterea originilor literaturii italiene, ci și a unui gen literar care ne plasează într-o altă dimensiune, eminentă și neliniștitoare.  
Despre Jacopone (sec. al XIII-lea) nu se cunosc decât lucrurile transmise de hagiografi și de propria sa poezie: anume că, provenind dintr-o familie înstărită, a urmat studiile și cariera juridică pentru ca, după o tinerețe plină de mondenități, să se convertească la o viață de asceză, evlavie și totală sărăcie, devenind unul dintre franciscanii ce urmau cu intransigență exemplul întemeietorului Ordinului. Asemenea intransigență, îndreptată în primul rând asupra sa, asupra nevredniciei sale de a se contopi prin iubire cu Dumnezeu, e îndreptată cu virulență și asupra păcatelor prea omenești ale Bisericii și ale papei însuși. Acuzele sale i-au atras ani lungi și grei de detenție în care, însă, credința i s-a ascuțit încă mai mult și i s-a purificat.
Cu îngăduința autorilor și editurii, doresc, în cele ce urmează, să ofer cititorilor revistei câteva pasaje grăitoare din prefața lui Matteo Leonardi și câteva dintre laudele selectate și traduse de Oana Sălișteanu, ca să poată gusta direct un crâmpei din savoarea și noblețea volumului, care însă merită citit integral.

*Jacopone da Todi, Le più belle laude / Cele mai frumoase laude. Traducere din italiană, cronologie și note de Oana Sălișteanu. Prefață de Matteo Leonardi. Colecția Biblioteca Italiană, Humanitas, București, 2018.


Din Prefața lui Matteo Leonardi

Ordinul franciscan în care intrase Iacopone a fost zguduit în anii aceia de ciocnirea dură, ideologică şi politică, dintre rigorişti (numiţi şi Spirituali) şi moderaţi (adepţii unor norme mult mai relaxate şi ai vieţii monastice), care nu se pot pune de acord în interpretarea acelui usus pauper,cu alte cuvinte a jurământului de sărăcie din Regula lui Francisc. [...] Vocaţia intransigenţei nu putea stârni în Iacopone decât dispreţ faţă de moliciunea „relaxaţilor“, care, prin întoarcerea la logica obişnuită a posesiei şi a puterii, păreau să compromită încărcătura revoluţionară, profund zguduitoare, a mesajului franciscan adresat lumii. Iacopone compune laude polemice şi acide invective în versuri împotriva trădătorilor lui Francisc.  Dar „Laudele care au stârnit de-a lungul veacurilor cel mai mult interes printre cititorii lui Iacopone sunt, neîndoios, Donna de Paradiso („A Raiului Stăpână”), considerată a fi similară unui scenariu de sacră reprezentaţie, şi laudele mistice, în care tonul şi culoarea glasului lui Iacopone devin personale, recognoscibile, vii, deosebindu-se puternic de anonimatul autorilor de laude ai epocii. [...] Iacopone uneşte aici codul misticii nupţiale cu cel al misticii fiinţării înseşi în actul de a cânta contopirea cu cele trei Persoane ale Sfintei Treimi, ce reprezintă în acelaşi timp şi fuziunea în iubire, dar şi anihilarea (defectus) sinelui. [...] Dar Iacopone nu se limitează numai la a-şi cânta, ca un mistic „aplicat“, dragostea sa nemărginită pentru Cel Iubit şi dorinţa de a se pierde total în El. Poetul face şi speculaţii, ca un adevărat mistic „teoretic“, pe marginea ontologiei metafizice a acestui paradox, care rezidă în consubstanţialitatea dintre a se anihila şi a fiinţa, în descoperirea sinelui prin propria sa anulare în acel Altceva. [...] Poezia mistică a Tudertinului face auzit glasul acelui homo carnalis care urlă că nu pricepe când i se făgăduieşte Viaţa în moarte. Unica posibilitate a omului pământesc este în cele din urmă aceea de a se preda, de a se abandona, de a se cufunda şi de a se îneca, pe deplin încredinţat, în nemăsurata Mare divină, care ‚depăşeşte’ măsura logicii şi a temerilor sale.
Oare ce curiozitate l-ar mâna pe omul timpurilor noastre să se dedice lecturii unor versuri ascetice şi mistice scrise cu opt secole în urmă, potrivite aspiraţiilor unui timp (şi poate şi unui loc) ce-i este atât de îndepărtat? [...] Contextul modernităţii a încetat în mare parte să mai fie naturaliter christianus, creştin în mod natural. Dar experienţa de a ne simţi chemaţi spre o viaţă mai măreaţă decât cea pe care o trăim, spre o plenitudine a bucuriei şi autenticităţii către care ne încăpăţânăm să năzuim, deşi ne zbatem în nisipurile mişcătoare ale rutinei de fiecare zi, continuă să fie înscrisă în fibra existenţei noastre.
Laudele mistice ale lui Iacopone au ştiut să înfăţişeze cu o remarcabilă vioiciune acea veche rană a sufletului uman care mai sângerează încă: dorul după Altceva, pe care Iacopone îl găseşte în Dumnezeu, acea nevoie atât de umană de a se întrece încontinuu pe sine pentru a privi dincolo de sine, către Infinit.
Această primă traducere în româneşte a laudelor iacoponice, făcută de Oana Sălişteanu în cadrul colecţiei bilingve a clasicilor italieni „Biblioteca Italiană“, coordonată de Smaranda Bratu Elian şi Nuccio Ordine, este o întreprindere curajoasă şi meritorie. [...] Dacă fidelitatea traducătorului constă în a şti să „trădeze în chip fericit“ litera pentru a păstra spiritul şi intenţia autorului, ceea ce este şi mai adevărat atunci când se traduce poezie, întrucât sonoritatea semnificantului este chiar substanţa mesajului, atunci încercarea de a traduce poezie mistică, în care totul se joacă pe demarcaţia îngustă între strigăt şi afazie, prin mestecarea fiecărei silabe pentru a-i stoarce imposibilul, nu face decât să exalte în plus co-protagonismul traducătorului în procesul de creaţie: a-l citi, şi cu atât mai mult a-l traduce pe Iacopone, te sileşte să împărtăşeşti alături de călugărul din Todi încercarea exaltantă şi ‚peste poate’ de a înveşmânta într-un trup atrăgător de cuvinte focul cel lipsit de formă al Spiritului.

(Din Jacopone da Todi, Laude, ed. cit., traducere de Oana Sălișteanu. Traducerea urmează întocmai prozodia originalului scris în italiana veche, în dialectul din Todi, cu numeroase influențe străine și numeroase invenții lexicale.  Atragem atenția că în volum unele versuri sunt însoțite de note cât se poate de binevenite, ceea ce constituie un îndemn în plus de a merge direct la volum).

                           LAUDA 41
Iubire dumnezeiască, cum de m-ai împresurat?

Iubire dumnezeiască,   cum de m-ai împresurat?
Pari nebună  după mine,   pacea nu ţi-o poţi găsi.
Din cinci laturi deodată   sub asediu-s cercuit:
prin auz, prin văz, prin gust,   prin miros şi pipăit.
Prizonier  sunt; de ies însă,  nu mi te poţi tăinui.                    
Ies prin a văzului poartă   și ce văd e doar iubire.
Te găsesc în culori, forme   și-n a firii zugrăvire.
Prin așa dezvăluire   îmi ceri a te găzdui.
Ies prin poarta ascultării,   pacea ca să îmi găsesc,
Aud sunete. Ce-s oare?   Doamne, de Tine-mi vorbesc!
Deci pornind pe astă cale,   tot iubire voi găsi!
Ies prin poarta gustului și-orice aromă te slăvește:
„Iubire dumnezeiască,  iubirea ce mă doreşte
spre nadă m-ademeneşte, în mine spre a-mpărăţi.“               
Dacă ies prin altă poartă,  ce ține de mirosit
te găsesc în orice fiinţă,    tăinuită iscusit;
de mă-ntorc, sunt ca pălit,   de miresme mii și mii!
Dacă ies prin poarta aceea   ce ține de pipăit,
eu în orişice făptură   te descopăr negreşit.
Tare-aş fi nesăbuit,  Doamne, de te-aş ocoli!
O, Iubire, al meu suflet   ţi-e menit spre dăruire.
Văd în mine preschimbarea   şi devin şi eu Iubire.
Şi atunci sunt rupt de fire,  nu mă mai pot regăsi.
Dacă văd la om cusururi   sau vreun rău sau vreo ispită,
tu mă-ngemănezi cu-acela   şi-mi simt inima mâhnită.
O, Iubire nesfârşită,   cine vrei a Te iubi?
Ia-mă-ntru Hristos pe cruce,   du-mă la liman de mare,
colo vreau să Îl jelesc,   că Îl chinuie şi-L doare.
Cum le-ai îndurat Tu oare?   Pentru a mă izbăvi.

             LAUDA  75
Mult trudesc pentru răsplată

Mult trudesc pentru răsplată,
dar se risipeşte toată!

Frate-n ordin mult am stat, 
binele l-am căutat,
şi-aşa bine l-am păstrat,                  
c-astăzi nu se mai arată!

Am citit şi-am cercetat,
m-am căznit şi m-am rugat,
vreme grea am  îndurat,
miluind sărmana gloată.  

Fost-am tot în ascultare,
sărăcie şi-ndurare,
curăţie şi-nfrânare,
folosindu-mi vlaga toată.

Multă foame am răbdat, 
ger, zăduf  am îndurat; 
ca un pelerin plecat                                                                   
pe o cale-ndelungată!

În zori mă scol pentru utrenie
fac ceasurile cu sfinţenie,  
și nu lipsesc de la vecernie,          
veghez când slujba-i terminată*.

Dar vorbă rea dacă m-ajunge,
ca o săgeată mă străpunge,   
și simt că limba mă împunge
s-arunce foc, înverșunată.

Acum vedeţi câştigul meu,  
cât de bogat, tihnit sunt eu!
Că dacă-o vorbă atârnă greu,
mi-e tare greu s-o fac iertată!

              LAUDA 81
Doamne, rogu-te, fă-mi mie

Doamne, rogu-te, fă-mi mie
toate boalele să-mi vie!

Febră la trei zile o dată 
şi la patru, neîncetată,
şi în zi iar înturnată
şi dropică dă-mi tu mie!

Dă-mi durerile de dinte
şi de pântec, şi de minte,
o duroare grea prin vintre,
buduhoala-n gât să-mi vie!

Dor de ochi şi şold mă frângă
dă-mi puroi în partea stângă,
oftică-n plămâni dă-mi încă,
şi-n tot ceasul – zăluzie.

Fă-mi ficatul puhăvit,
splină, pântec buhăit,
şi bojocul rebegit
de-a tusei slăbănogie.

Bolfe, gâlci şi spurcăciune,
dalac, bube de cărbune,
cu duiumul să se-adune
să m-acopere-n vrăjbie.

Podalghia mă sfârşească,
boaşele să-mi chinuiască
trânjii să mă nevoiască
într-o grea pântecărie.

Dă-mi boală cu sufocare,
dă-mi chircire, dă-mi strânsoare,
ca la câinele-n turbare –
băşici, plesne în gură, o mie.

Şi stropşeală dă-mi, te rog,
să tot cad în apă, în foc,
şi să nu am nici un loc
unde rău să nu îmi fie.

Să am parte de orbire,
de muţenie şi surzire,
de lungă slăbănogire,
de nevoi, de sărăcie.

De-mpuţita mea putoare 
cum să poată vreun om, oare,
să nu stea la depărtare
speriat de-a mea scârnăvie?

Du-mă-n râpa cea cumplită
ce Riguerci e numită,
fie-mi groapă părăsită
de-orişice tovărăşie.

Gerul, grindina, furtuna,
bezna-n care tună-ntruna,
din stihii nu fie vreuna
să nu mă ţie-n robie.

Demonii din iad, legiune,
toţi la mine să se-adune,
la osândă m-or supune
întru a mea nebunie.

Şi în veac, până la moarte,
astfel să mă chinui foarte.
Sufletul când se desparte
slută fie-mi moartea mie.

Iar mormântul care-mi place                    
e-o burtă de lup vorace
moaştele să mi le cace
între spini și-n bălărie.

Mort, oi face şi-o minune:
câţi la mine-or să se-adune
vor simți duhuri nebune,
chin, coşmaruri, grozăvie.

De-o fi să mă pomenească
toţi atunci să se îngrozească,
până jos să se crucească,
ăl rău calea că le-o ţie.

Nu-i destulă ispăşire, 
Doamne, în astă schingiuire:
Tu mă faci doar din iubire,
eu Te-omor cu mârşăvie.

Decupaj realizat de Smaranda Bratu Elian
(nr. 11, noiembrie 2018, anul VIII)