|
|
Eveniment editorial. Volumul bilingv Poesie/Poezii de Lorenzo de’ Medici
 Semnalăm recenta apariţie a volumului bilingv Poesie/Poezii de Lorenzo de' Medici, publicat de Editura Humanitas în prestigioasa colecţie Biblioteca Italiană, traducere și aparat critic de Smaranda Bratu Elian, 656 pagini. Cu acordul editurii Humanitas, publicăm prefaţa semnată de Paolo Orvieto şi un grupaj de poezii.
Paolo Orvieto, fost profesor la Universitatea din Florența, specialist în Renașterea florentină, în critică literară și literaturi comparate, este autorul a peste două sute de studii și volume. Sunt fundamentale edițiile sale critice dedicate Renașterii florentine (ale poeților Lorenzo de’ Medici, Luigi Pulci și Angelo Poliziano), volumele de critică literară (Teorii literare și metodologii critice; Între Jung și Freud; Teorii critice ale secolului XX etc.) și de literatură comparată (Misoginii; Misoginii 2; Labirinturi castele și grădini; Mitul lui Faust; Adevărata istorie a lui Iuda etc.); monografiile despre poemele cavalerești din secolul XV și în mod special cele despre Luigi Pulci (Pulci medieval; Lectură alegorică a poemului Morgante; Pulci, Opere minore; Morgante, Orlando laurențianul și Andrea da Barberino etc.) la care se adugă nenumărate articole. A predat ca profesor invitat în numeroase universități din lume printre care Oxford, Dublin, Budapesta, Los Angeles, București și Capetown. Este considerat unul dintre cei mai mari specialiști din lume în materie de literatura Renașterii și îndeosebi a Renașterii florentine.
Prefață
Problema centrală a criticii dedicate lui Lorenzo de Medici Magnificul pare să fi fost aceea a de a evalua concomitent (fie pozitiv, fie negativ) multiplele direcții, adesea de-a dreptul divergente, în care e fărâmițată creația sa literară: o eterogeneitate de fond căreia i-au fost aplicate curând etichetele de ”diletantism poetic” ori de “eclectism spiritual”. Printre primii care au făcut-o se numără Enrico Nencioni: „Lorenzo e un mare diletant, pentru care orice motiv literar este bun, el trecând cu totală dezinvoltură de la Cântul sacru și Mater dolorosa la Cântecul de carnaval al acadelelor”. Poet și critic literar, Nencioni era unul dintre cei care, alături de Giosuè Carducci, mentor al generației postrisorgimentale, readuceau în atenția criticii, și într-o oarecare măsură și a publicului cititor, în acel sfârșit de secol XIX, după o lungă absență, intriganta operă poetică a Magnificului. Etichetele de diletantism și ecletism, greu de dezlipit pentru o lungă perioadă de timp, dezvăluie în esență dificultatea de a cuprinde creația laurențiană într-o sinteză și o viziune unitară, dificultate care a dus curent la scindarea ei în două poluri opuse, cu respetivele alinieri ale criticilor: cel realist și cel filozofic-erudit. Toate acestea sunt evident corolarul neputinței seculare, sau mai corect spus al incapacității (în pofida multelor merite ale criticii istoriste) de a formula o apreciere istorică a operelor lui Lorenzo (de parcă toate ar fi fost compuse simultan de un caleidoscopic atelier literar) și, deci, al imposibilității de a le situa pe un traect stilistic, și mai ales cultural, evolutiv și coerent. S-a căutat în mai multe rânduri să se depășească nota (care comporta inevitabil și o depreciere) de lipsă de organicitate, încercând, pe linia lui Croce, să se vâre cu forța operele sale într-o caracterizare unitară cât se poate de labilă, susținută doar de repetarea obsesivă a unui singur motiv (fugacitatea timpului, melancolia voalată etc.). Însă o asemenea operație ar fi posibilă numai dacă presupunem că la un autor din secolul XV ar fi valabilă concepția romantică a artei ca expresie a individului, a experienței sale trăite individual; în vreme ce pentru Lorenzo, și în general pentru orice poet din acel secol, opera de artă este înainte de toate un produs care, în fiecare dintre genuri, are teme și stileme deja codificate și care pot fi înnoite numai recurgând la variatio, fără ca experimentarea unor genuri diferite să implice în mod necesar o conversiune sau fie și numai o adeziune „spirituală”. În fapt, numai reconstituind coordonatele de conținut și formă ale genului (iar de aici și referenții culturali, deoarece fiecare gen conotează în mod inexorabil o anume atmosferă culturală) putem evalua specifica variatio laurenziană, care nu de puține ori capătă și forma unei contrafaceri parodistice: astfel caracteristici hotărât inovatoare, dacă nu chiar revoluționare (pe care le-am putea numi chiar incunabule ale unui nou gen) au opere precum Silvae (variatio a genurilor populare monostrofice sau în strofe continuate, rispetto și strambotto), Banchetul (sau Bețivanii) (versiune parodistică a celebrului comentariu al lui Marsilio Ficino, De amore, la Banchetul lui Platon, înveșmântată într-un itinerar dantesc ), Nencia din Barberino (care coagulează tradiția poeziei italiene bucolicepentru a se bifurca apoi într-un filon pastoral și unul rustican), Cântecele de danț (cu reluarea și relansarea genului cu aequivocatio obscenă), Cântecele de carnaval (care declanșează procesul de tranformare a cântecelor de danț în cântecele de carnaval care vor caracteriza secolul următor), Corinto (sau Îndrăgostirea lui Lorenzo de Medici, care, grație datării foarte timpurii dovedită convingător de Mario Martelli, se tranformă din epigon în prototip al eglogei în limba italiană), Ambra (versiune savantă de rispetto continuat dar și de poem etiologic de inspirație ovidiană), Capitolele (revivals ale imnurilor ezoterice închinate divinităților de către iluștrii poeți-teologi din trecut: Hermes Trismegistos, Proclos, Boethius) etc. De aceea competența criticului, cred eu, ar trebui să rezide în capacitatea lui de a recunoaște și a decodifica jocul complex care face aluzie la și totodată eludează modelele de referință și, încă și mai mult, de a capta rațiunile culturale și politice ale succesivelor și necontenitelor arhivări laurențiene ale diverselor modele poetice. Căci pentru Lorenzo „stilul nu este omul”, ci fiecare dintre operele sale se impune ca element absolut autonom (desigur nu autonom față de cultura momentului, preluată sau promovată de Lorenzo însuși), diferit atât ca formă și gen (căruia îi aparțin varii stiluri – tragic, elegiac sau comic - și bine definite motive tradiționale), cât și ca funcțiune (fiecare operă presupunând o anume situație istorică și, foarte adesea, un program cultural precis și, prin urmare, și un anume tip de consumator).
Într-o altă optică, o mare parte a criticii a atribuit văditele diferențe literare din opera Magnificului, sau originea lor, antitezei simplificatoare și adesea exagerate dintre politician și poet, antiteză preluată în mod deviat de la Machiavelli (Machiavelli, în Istoriile florentine, vorbește de prezența în Lorenzo a „doi oameni diferiți unul de altul, aproape cu neputință de unit într-unul singur”, referindu-se însă la preocupările grave și la viața de plăceri pe care o trăia și la joaca cu numeroșii săi copii. Citatul a fost însă adesea extrapolat cu ușurință la latura de politician și la cea de poet a Magnificului). În vreme ce Lorenzo a trăit – după cum afirmă el însuși în Proemiu la Comentariul la sonetele mele – întotdeauna simultan și inextricabil cele două aspecte. În privința discernerii acestor două laturi ale ființei sale este de menționat verdictul unificator al lui Domenico De Robertis, după care „Figura sa, viața sa, însăși prezența sa culturală aparțin în primul rând istoriei civile și politice a timpului său, al cărui protagonist indiscutabil a fost, și ele sunt legate de soarta statului și a libertății Florenței”, precum și convingerea cu care, mai recent, Mario Martelli repeta că „în versurile lui, privite cu lupa istoriei, putem citi, ca într-o radiografie, situația culturală, care este întotdeauna și situația politică a Republicii cârmuite de el”. Pe scurt creația lui literară nu este un ghiveci de gusturi felurite și contrastante, ci un polimorfism etapizat (fiecare fază anulând-o pe cea de dinainte): la început aflăm mai ales elaborări lingvistice care înglobează expresionismul florentin de la începutul secolului, în particular cel modelat de Luigi Pulci – marele poet burlesc, protejat al Medicilor, prieten și inspirator al lui Lorenzo în perioada de tinerețe; urmează tentativa de a întrerupe poezia cultivată de oligarhia rivală Medicilor, poezie care ținea încă legată cultura florentină de Evul Mediu; vine apoi depășirea crizei culturii de ariergardă, cu valorile ei secătuite, prin tentativa, hotărât heterodoxă din punctul de vedere al Bisericii, de a contopi poezia cu filozofia neoplatoniciană și sincretică a noilor călăuze ideologice, Marsilio Ficino, instaurator Platonicorum disciplinarum și Academiae columen, și Lorenzo însuși. Este etapa în care Lorenzo este în căutarea unei utopice aureole de cârmuitor platonician desăvârșit, care atinge, după cum afirma Ficino, „contopirea filozofiei cu cea mai înaltă autoritate politică”: așadar poet-filozof dar și poet-sacerdote, nou șaman al unei misteriozofii inițiatice, cu totul autohtonă și florentină. Poezia lui Lorenzo platonicianul este una dificilă, multă vreme neînțeleasă; ea suie din profunzimi prin străfulgerări intermitente care nouă, catecumenilor, ni se oferă numai în fragmente avare asemeni cuvintelor unui oracol: rostiri filozofice, menite să acopere sub cortexul alegoriei și mitului, “secretele arcane” ale misterelor teologice, de neexprimat într-alt fel – poezie pentru cei puțini, pentru o restânsă elită de mystai, cum este în mare măsură cea oferită de Canțonier și mai ales de Comentariu la sonetele mele. Această etapă anulează dimensiunea cotidiană și municipală, realistă, în mare măsură comică, a poeziei lui de tinerețe. Apoi, în ultima fază a vieții sale, o nouă cotitură, un viraj politic (reapropierea de Biserica romană și grija pentru viitorul copiilor și al familiei) și, în consecință, și un viraj poetic: schisma de Ficino și noua incursiune, în multe privințe și ea originală, pe terenurile literare, îndelung neglijate, ale tradițiilor populare și ale ortodoxiei catolice (Laudele și Sacra Reprezentare).
Și totuși, pentru a ajunge la această împăcată serialitate istorică a activității sale, critica a trebuit să facă numeroși pași ba apropiindu-se ba îndepărtându-se de ea; o critică, fie carentă fie indiferentă față de o indispensabilă erudiție de bază, a emis ori verdicte sau doar simple manifestări ale unor umori și gusturi personale, ori interpretări fondate pe absurda teoremă ultraformalistă croceană a absolutei autonomii a textului de context. Le amintesc pe scurt.
O parte dintre criticii secolului XIX, mânați de un crez politic care astăzi s-ar numi de stânga, și de o concepție poetică globalizantă, l-a considerat pe poetul Lorenzo un meșteșugar al literelor, iar opera lui un sistem represiv pus în serviciul unui tiran: caracterului represiv al tiranului îi corespundea, vezi bine, în plan poetic absoluta artificiozitate și lipsa unei inspirații autentic libere. Și totuși acel secol, al Risorgimentului, a avut marele merit de a-l readuce la lumină și a-l repune în discuție pe Lorenzo-poetul. Piatra de hotar a fost ediția poeziilor Magnificului din 1859 îngrijită și publicată de Carducci, el însuși mare poet și critic erudit. În prefața la volum, Carducci deplânge dezinteresul contemporanilor pentru poezia secolului XV, care, după splendoarea secolului precedent, nu vedeau în secolul acesta decât o cruntă barbarie, o recrudescență a vetustului și o înflorire a pedanteriei de care se salvau doar câțiva puțini, bunăoară un Bembo, un Machiavelli, un Ariosto, uitând de o întreagă pleiadă de poeți, în care intra desigur și Lorenzo, poeți care marchează acel veac „astăzi cunoscuți doar cu numele de marea majoritate a cititorilor”. Dar în pofida contribuței lui Carducci, tot el este acela care instaurează anumite cenzuri care aveau să fie moștenite de mulți editori de după el: căci Carducci elimină din antologia sa atât baladele și cântecele prea obscene, cât și poeziile “prea filozofice” (filozofia calificându-se, deci, de pe acum – cum va consfinți în curând Croce – drept antipoezie). Însă tot Carducci are și meritul de a distinge două maniere la Lorenzo: prima, caracterizată de ingeniozitatea de a readapta și asambla forme preexistente, „meșteșug care vorbește de iubire numai pentru că despre iubire vorbesc modelele stilistice la care aspiră el”, cea de a doua plecând “de la înțelegerea profundă a gravității, subtilității și perfecțiunii rimelor lui Dante și a vechilor toscani pe care Magnificul, ca un adevărat cunoscător ce era, punea să fie scoase la lumină și copiate”. Carducci inaugurează și teoria celor două filoane laurențiene: unul aulic și „ornat”, altul, mai sentimental, „al refugiului” (adică al poeziei ca distragere de la și compensație la grijile politice) – acesta din urmă, neîndoielnic adevărat, confirmat de însuși Lorenzo (în Comentariul la sonetul X recunoaște că numai „lumina iubirii” pentru doamna sa l-a salvat de „cumplita întunecime a soartei” din anii 1478-1480); dar pentru Lorenzo adevărata poezie a fost cu totul altceva decât un simplu refugiu.
După tentativa de reabilitare făcută de Carducci și de școala istoristă, De Sanctis, care, deși a subliniat și prospețimea, inventivitatea și sensibilitatea din poeziile lui realiste, a fost însă și cel care a compromis pentru multă vreme reputația morală și poetică a lui Lorenzo prin portretul – pe cât de sagace pe atât de partizan al fostului revoluționar de la 1848, adept al lui Mazzini. El îl schițează (în monumentala sa Istorie a literaturii italiene) adaptându-l de fapt concepției proprii despre Renaștere. „Lorenzo nu avea cultura și înclinarea spre idealizare a lui Poliziano. Avea mult spirit și multă imaginație, cele două însușiri ale burgheziei italiene culte. Era cel mai florentin dintre florentini, dar nu după tipul vechi. Creștin și platonician, în abstract și în școală, era în realitate epicureu și indiferent, iar sub haina de principe se vădea omul din popor și negustorul amator de vorbe de duh și de anecdote sărate, vesel, sociabil, împărțit în mod egal între plăcerile spiritului și cele ale trupului, frecventând biserica și cârciumile, scriind imnuri religioase și poezii de dragoste în felul celor populare, alternând orgiile de noapte cu disputele academice, corupt și corupător. Era clasic prin cultură, toscan prin geniu, îndrăgostit de grația și vioiciunea dialectului. Îl folosea cu aceeași ușurință cu care cârmuia poporul, lăsându-se condus de cine știa să-l înțeleagă și să-l ajute potrivit caracterului și tendințelor sale. Cine înțelege omul este stăpân al omului. Lorenzo a dus la o mare perfecțiune arta cea nouă a statului, așa cum se cerea într-o societate în care serbările și literatura însăși deveniseră mijloace de guvernare. Violenței îi urma ironia, mai eficace: pumnalul lui Bandini a ucis un principe, nu principatul; corupția familiei Medici a ucis poporul sau, pentru a vorbi mai exact, Lorenzo nu era decât poporul însuși, pe care îl studiase, îl înțelesese și-l înfăptuise, unul demn de celălalt. Cum e poporul așa și principele. Corupția aceasta era însă și mai primejdioasă, deoarece se numea civilizație și apărea înveșmântată în toate grațiile și frumusețile culturii”*.
De Sanctis nu trebuie desprins de epoca lui și de viziunea lui de ansamblu. Dar de la el se perpetuează ideea că așa cum e omul, așa e și politica, așa e și poezia: anume artificioasă, desprinsă de realitatea gravă, adesea deșănțată, poetul pierzându-se în mulțimea de versificatori ai secolului. Bietul Lorenzo: el care în doar câțiva ani a izbutit să înfăptuiască miracolul de a dezincrusta cultura florentină de patina de provincialism (desigur cu ajutorul unui grup important de mari intelectuali: Ficino, Landino, Poliziano etc.), el care în trei sferturi din creația lui poetică nu a vorbit, desigur în cheie filozofică sau religioasă, decât de atributele misterice ale dumnezeului platonician și de itinerarul iubirii înspre unirea extatică propovăduită de marii mistici!
Critica secolului XX reia în parte această abordare precum și refrenul diletantismului (chiar în caracterizările unor mari specialiști, precum Mario Fubini), care alunecă lesne în superficialitatea lamentată de Croce și de Francesco Flora: în esență poezie-divertisment, când în realitate niciodată înainte, și poate nici după aceea, ca la Lorenzo poezia nu a fost mai „angajată”, poezie care, de la un anumit moment încolo, s-a detașat cu totul de corul versificatorilor din secolul său, devenind ceară virgină pe care se întipăresc amprentele unei căutări filozofice și teologice profunde, trăită cu pasiune. Nu încape îndoială că Lorenzo sapă un șanț de netrecut între poezia sa și cea a predecesorilor săi. Edmondo Rho, în bogta sa monografie dedicată Magnificului, încearcă să salveze diletantismul și versatilitatea repetate de critică, afirmând densa încărcătură umană, spontaneitatea lui deloc literară (de parcă spontaneitatea neliterară poate produce ipso facto poezie mare: toată marea poezie italiană veche este constitutiv literară). Mare parte din critica ulterioară, preluând leitmotivul spontaneității și realismului din prima perioadă a creației laurențiene, a valorizat destulă vreme doar poezia care în volumul de față figurează sub titulatura de comico-realistă, izolând în ea „momentul perfect” constituit de Cântecul lui Bachus, numit (de Momigliano) “poezia secolului” (și nu e de mirare că mult timp ea a fost singura poezie a Magnificului inclusă în antologii și manuale). Merită adăugat că aceiași critici îl considerau pe Lorenzo inferior lui Poliziano, în vreme ce critica cea mai recentă îi acordă hotărât lui Lorenzo, firește în poezia scrisă în italiană (căci Poliziano a excelat fără îndoială în cea scrisă în latină), un rol de protagonist, iar lui Poliziano cel de deuteragonist.
O influență apăsătoare a avut până nu demult “morbul crocean” (care în cazul lui Lorenzo a declanșat o adevărată epidemie), recte distincția dintre poezie și nonpoezie, care îl face, de pildă, pe un scriitor sensibil ca Bontempelli să-l salveze pe Magnific căutând cu de-a sila o unitate în creația lui pe care el o descoperă în „complexitatea inspirației și în profunda înțelepciune” sau în „esențialitate”, ceea ce, la drept vorbind, nu înseamnă nimic.
Lucrurile încep aparent să se schimbe în a doua jumătate a secolului: Natalino Sapegno, în al său Compendiu al istoriei literaturii Italiene din 1972 (adevărată biblie în liceele și universitățile italiene), după reluarea cunoscutelor locuri comune, recunoaște la Lorenzo „o neobișnuită pasiune intelectuală [...] care singură este de ajuns ca să-i distingă creația de operele, atât de numeroase în orice vreme în literatura nostră, ale scriitorilor imitatori”. Sapegno identifică în matricea literară caracteristica esențială a Magnificului (și, într-adevăr, în primenirea literară rezidă polarizarea tendințelor culturale vrute și promovate de el), însă și acest mare critic este în căutarea unei dominante, unui principiu unificator care, după mine, nu trebuie căutat. Cum nu cred că trebuie încurajate dihotomiile sub care a fost îndeobște văzută atât poezia cât și existența lui, rod al carenței de istoricizare de care vorbeam la început; dihotomii cu care își începea monografia dedicată Magnificului Pietro Pancrazi: „A fost el primul și cel mai bun cetățean al statului său sau a fost tiranul ei?” (întrebare fără sens: atunci a fi primul cetățean coincidea, în pofida multelor tratate antimonarhice pur teoretice scrise de umaniști, cu gestiunea personalistă și totalitară a politicii și a culturii); „A fost platonic sau epicurean?” (epicureismul este o invenție a criticii secolului XIX, a lui De Sanctis și mai ales a lui Burckhardt: „epicuriene” pot fi calificate, poate, numai unele dintre cântecele de danț și de carnaval, legate de ocazii festive, dar epicureismul propriu-zis nu ține de gândirea lui); „A fost un poet religios sau sceptic?” (cu siguranță religios, la început neoplatonician și hermetic, apoi catolic ortodox, și arareori după Dante religia a mai impregnat într-atâta opera unui poet italian); „A fost naturalist sau simbolic?” (naturalismul, dar termenul e desigur inapropriat, și simbolismul, mai bine zis alegoreza, nu conviețuiesc la el; dimpotrivă, ele contradisting două momente precise ale poeziei lui dintre care, cel de al doilea, cel alegoric, a însemnat punctul cel mai înalt al angajării lui literare și culturale; primul, naturalismul – poate atât de fermecător – caracterizează numai acele opere pe care el și Poliziano le calificau drept nugae, adică bagatele). Sigur, a plăcut și poate plăcea imaginarea unui fantomatic personaj hamletic, pentru Pancrazi însă un portavoce al unui machiavellism ante litteram și al unei poezii care se dezvăluie în sporadice licăriri disparate. În concluzie Lorenzo ar fi fost un mare om de stat dar un poet mediocru (pe când, după părerea mea, el a fost un grandios manager cultural și din această ambiție pare să fermenteze fiecare dintre opțiunile lui poetice). Pe scurt, revin și repet, cota diferită de realism depinde la el exclusiv de alegerea genului literar și nu de inventivitatea poetului: iar genurile conotate de un realism municipal, la el ca și la Poliziano, ilustrau în mai multe sensuri kitsch-ul liricii precedente, încă medievale. Or meritul lui Lorenzo a fost și acela de a fi măturat de pe scena culturală a Florenței acel realism comic, care de fapt așeza Florența la marginea panoramei culturale a vremii.
Cu ocazia celui de al cincilea centenar de la nașterea lui Lorenzo (1949) au apărut multe studii interesante și încă și mai înteresante prin amploarea documentării au fost nu puținele expoziții. Ne oprim asupra analizei făcută de Bruno Cicognani care, liber de prejudecăți etice și politice, caută accentele cele mai genuine al poeziei Magnificului. El opune lipsei de originalitate, indiferenței față de conținut, absenței trăirii – reproșate în trecut – un eclectism, da, dar un eclectism extrem de serios căci “în fiecare moment al creației el se angaja total”, „iar acest angajament răzbate în expresia artistică a fiecărei opere”. Dar meritul principal al lui Cicognani este cel de a fi întrevăzut în producția laurențiană o traiectorie ascensională, deși încă nesustenabilă cronologic, dinspre pământesc (Nencia, Banchetul, Cântecele de carnaval) spre celest (operele filozofice și religioase).
O cercetare și mai analitică o face Luigi Russo care abordează în capitole distincte întâi personalitatea politică apoi cea literară a Magnificului. Și el contrazice acuzația de tiranie a romanticilor căci “atunci înseamnă că tirani au fost toți siniorii Italiei. Lorenzo Magnificul se ivea în momentul în care viața comunelor medievale era în colaps și de aceea comunele se transformau, ca să se salveze, în feluritele siniorii”. Prin urmare nu un tiran nemilos ci un principe modern cu o clarviziune premachiavelliană. În ce privește poezia, Russo exaltă și el filonul comico-realist-rustican pentru care nu-și poate ascunde simpatia: „Noi îl preferăm pe Lorenzo cel realist și rustican, unde apar calitățile lui de portretist, ca în Bețivanii, și cel georgic glumeț din Nencia sau cel câmpenesc din Vânătoare de potârnichi”. Deși pentru Russo Lorenzo este înainte de toate politician, studiul său se încheie cu dilema croceană: A fost Lorenzo un liric sau un literat? Și tot el răspunde că „a fost și una și alta, dar mai presus de toate a fost un diletant care se mântuie și se sublimează ca politician”.
Însă numai începând cu Emilio Bigi (în marea antologie laurenziană publicată în 1977) critica ajunge să-și dea seama că toate verdictele încetățenite privitoare la Lorenzo izvorau din absurda premiză a unei simultaneități în creere; Bigi a fost cel care a pus bazele unei distribuții cronologice a operelor laurențiene: o reconstrucție lentă și anevoioasă, bazată pe lungi și migăloase cercetări cronologice, care a putut ajunge la o evaluare critică (depășind dihotomia croceană urât-frumos) mult mai competentă sau măcar mult mai întemeiată istoric: pe scurt, o linie evolutivă coerentă care desființează contradicțiile personalității lui și antinomicele tonuri realiste/ intelectualiste ale operelor sale. E vorba de etape separate serializate, fiecare supusă unei influențe anume: când Pulci, când Ficino, când Dulcele Stil Nou, când Poliziano, când Savonarola: o perspectivă istorică și culturală organică care explică un anume proces poetic unde realism, platonism și clasicism se alternează într-o parabolă evolutivă ordonată, fără a mai cădea în absurde polarități metaistorice. Pe drumul acesta au venit apoi acele studii care pot fi socotite pietre miliare ale criticii laurențiene, cele ale lui André Rochon și ale lui Mario Martelli. Grație lor suntem astăzi conștienți că e imposibil să formulăm o judecată globală (în sine, de fapt, de prea puțin interes) a personalității artistice a Magnificului fără a reabilita mai întâi meritele măruntei și umilei erudiții și ale glorioasei filologii puse în serviciul criticii literare.
Pe traseul acestei inversiuni de rută față de critica tradițională se înscriu și edițiile mele dedicate unora dintre genurile laurențiene precum și cea de opere complete, unde am încercat să înregistrez, ca un seismograf, fiece pas înainte făcut de cultura și lirica acestui autor. Rolul principal în această inversiune îi revine filologiei (lecturii atente și erudite a textului) așa încât, după excepționalele ediții critice mai recente ale unor opere laurenziene singulare, semnate de Martelli, Zanato, Bessi, Castagnola, Toscani, rămân doar puține care își mai așteaptă încă ediția critică.
Această prefață adresată cititorilor români care dau piept pentru prima oară cu complexitatea creației Magnificului s-a inspirat în parte din prefața mea la ediția de opere complete pe care am publicat-o cu prilejul celui de al cincilea centenar (1992) de la moartea marelui personaj și complexului creator care a fost Lorenzo de’ Medici, iar aceasta din două motive: unul, că trecând în revistă principalele viziuni ale criticilor ultimelor două secole, indiferent de opinia mea, cititorul român se confruntă cu mai multe puncte de vedere și poate că în unele, neîmpărtășite de mine, se va recunoaște; celălalt este că volumul de față – un unicat prin amploare și versificație în peisajul literar din afara Italiei – a avut, după cum declară autoarea, drept principal reper această ediție și concepția care o guvernează, lucru care mă face fericit.
Traducerea îi aparține Ninei Façon din Francesco De Sanctis, Istoria Literaturii Italiene. Traducere, studiu introductiv și note de Nina Façon, Editura pentru Literatură Universală, București, 1965, p. 401.
Paolo Orvieto
Din poezia de tinerețe:
Bețivanii, cap. IV : parodie în metru dantesc
Caricatura unui ecleziast bețivan: când satira trece în blasfemie:
"Al treilea, de-l zărești, a și venit,
el în teologie are un pospai
iar diploma în crâșmă-a dobândit;
dar a-nvățat că cel mai mare bai,
ca al Mântuitorului pe cruce,
să-ți fie sete e, și de băut să n-ai;
și suferă când predica îl duce
la cel verset ce inima i-o frânge
de setea sa aminte că-i aduce.
De-ar fi-nvățat pe cât setea și-o stânge
și cât se-mbuibă, nici Sânt’Augustin
piept nu i-ar ține, nici cel pătat cu sânge.
Greaca, latina le-a învățat deplin
de știe bine că vițeaua grasă
pântecu-l pregătește de mult vin.
Acuma toți asudă și le pasă
că nu pot suplini zeama pierdută
doar cu-o butelcă, asta îi apasă.
Drumul i-a obosit, au fața abătută,
dar știu c-adevărata medicină
le spune să re’nceapă cu-o băută.
Ci meargă-atunci, cu pronia divină!"
Din Cântece de danț - sextine cu cuvinte-rimă obligate
Motivul carpe diem – care l-a făcut celebru pe Lorenzo:
VII
Cine prea mult așteaptă, pătimește:
căci timpul nu așteaptă, se sfârșește.
Nu se întoarce frumoasa tinerețe,
nu mai revine vremea irosită;
parte nu are de-ale plăcerii spețe
cin’ zăbovește când vârsta-i potrivită;
dar sufletul ales și-o fire chibzuită
drămuie timpul pân’ ce nu se sfârșește.
Ah, tinerețea ce lucruri bune are!
Frumoase-s ale primăverii flori!
Când bătrânețea cea făr’de rost apare
durere doar urzind adeseori,
cel de-află seara ce-a pierdut în zori
de-a așteptat, mai tare pătimește.
Mai mare nu o fi altă durere
ca timpul cel pierdut din vina ta:
ăsta e răul ce nicicând nu piere,
răul ce trebuie pe drept a-l regreta;
el pe oricine e bine-a îndemna
să prindă timpul pân’ ce nu sfârșește.
Voi, mândri juni, doamne alese,
care petreceți și cântați aci,
vioioasă viața grijiți-vă a țese,
căci tinerețea prinde-a se topi:
vă rog pe dorul care-o pârjoli
un suflet nobil care pătimește.
Din poezia de maturitate:
Din poezia mistico-ezoterică
din Capitolul V –
Parafrazarea, în terține dantești, a Cântului tainic al lui Hermes Trismegistos.
Natura-ntreagă audă imnu-acest,
pământul, ploaia și întunecate
noroase vijelii din aerul funest.
Tăceți, păduri umbroase, vânt, nu bate,
voi, ceruri, hai să-l auziți; cunoască
pe Creator acum cele create.
Pe Creator, unul și tot, slăvească
imnu-mi: ca ruga mea Unul Nemuritor
în ceru-i sfânt să mi-o-mplinească.
Îl cânt pe al uscatului împărțitor
și faur, ce-n cumpănă și cerul ține;
cel care-a vrut oceanul roditor
de apă dulce spre-al omenirii bine;
și care pentru cei ce îl slăvesc
deasupră-i soarele vrut-a s-anine.
Toți într-un singur glas îi mulțumesc
Lui, în înalt; toate ce simt și-s vii
el le-a creat, natura de la el primesc.
Singur El ochi al minții poate fi,
al infinitelor potențe; pe El
să-l lăudăm, căci lauda o va primi.
Putere-a mea, slăvește-l dar cu zel.
pe El orice virtute sufletească
să-l laude, la al voinței mele-apel.
Din Canțonier – o confesiune a omului politic
care se desparte de versurile de iubire și de iubirea însăși:
- sonet -
LV
Eu mă despart, dulci gânduri ale mele,
de voi, iar grijile iubirii eu le las,
căci soartea mea, ce-i crudă-n acest ceas,
vrea ca să fac din ce nu vreau pe-acele.
Lacrimi duioase și suspine grele,
speranțe vane ori teamă, ce-ați atras
fragila-mi fire-n neliniștit impas,
lăsați-o, mergeți la altele, fidele.
Voi versuri, rime, ce făceați să simt
toată durerea că dulce-mi devenea
când rob eram în veselă robie,
vă las, deși nu vreau, însă consimt,
silit, la răul ce știut-am că venea.
De-așa mi-e scris, așa soarta să-mi fie.
Cântecul lui Bachus
Cântec de carnaval din ultimul său an de viață, cea mai celebră poezie a lui Lorenzo și a Renașterii florentine:
Frumoasă-i tinerețea, știi,
dar ea fuge, nu-ntârzíe!
Cine-o vrea, vesel să fie,
mâine nu știm ce va fi.
Bachus și-Ariadna iată
unu-s de-altu-ndrăgostiți:
timpul minte, fuge-ndată,
împreună-s fericiți.
Aste nimfe și-alți veniți
veselesc făr’ să-ntârzie.
Cine-o vrea, vesel să fie,
mâine nu știm ce va fi.
Juni satiri ce-s veseli tare
și de nimfe-amorezați,
prin tufișuri, peșteri rare,
stau la pândă pitulați;
ori de Bachus ațâțați
dănțuiesc făr’ să-ntârzie.
Cine-o vrea, vesel să fie,
mâine nu știm ce va fi.
Ăstor nimfe chiar le place
să se lase păcălite:
căci Amor scăpare face
numai celor necioplite:
toate-acum învălmășite
cântă, sar făr’ să-ntârzie.
Cine-o vrea, vesel să fie,
mâine nu știm ce va fi.
Ăst porcan ce vine-apoi
pe-un măgar este Silen:
un moș vesel, beat cât doi,
de grăsime-un fenomen,
nu se ține drept, obscen
chefuie făr’ să-ntârzie.
Cine-o vrea, vesel să fie,
mâine nu știm ce va fi.
Midas după ei coboară:
tot ce-atinge aur face.
La ce-i bună o comoară
dacă-n ea nu afli pace?
Ce plăcere crezi că-i face
cui i-e sete-o bogăție?
Cine vrea, vesel să fie,
mâine nu știm ce va fi.
Urechea voi acum ciuliți:
în mâine nu-i de pus temei;
moși sau juni, azi fericiți
la fel suntém, bărbați, femei;
deci piară negrele idei;
vremea-i acum de voioșie.
Cine-o vrea, vesel să fie,
mâine nu știm ce va fi.
Hai, fete, juni îndrăgostiți,
Amor și Bachus să trăiască!
Voi deci cântați și dănțuiți!
Iubirea-n inimă sporească!
Și nimeni chinul nu-l cunoască!
Fi-va ce este scris să fie.
Cine-o vrea, vesel să fie,
mâine nu știm ce va fi.
(nr. 11, noiembrie 2025, anul XV) |
|
