„Umbre și lumini”. Versuri de Lucia Ileana Pop

Lucia Ileana Pop s-a născut la Desești (România) în 1977 și trăiește în Italia, la Ardea (Roma). A terminat Facultatea de Litere cu dublă specializare (Română-Etnologie) și un master de doi ani în Etnologie și Antropologie socială în România. Stabilită în Italia, își ia licența în Științele Educațieila „Università Roma Tre” din Roma și urmează Cursul de perfecționare în Didactica limbii italiene ca limbă străină sau limba a II-a la „Università per Stranieri” din Perugia.
A fost profesoară de limba și literatura română în România, iar din 2014 este colaboratoare a Institutului Limbii Române din București, predând limbă, cultură și civilizație românească în Italia.
A publicat în Italia două cărți de poezie în ediție bilingvă (româno-italiană): Scântei de suflet/ Scintille dell’animo, Rediviva, Milano, 2020 (pentru care a primit Premiul Revistei „Marmația Literară”, revista Festivalului Internațional de Poezie de la Sighetu-Marmației) și Umbre și lumini/ Ombre e luci, Rediviva, Milano, 2022, iar în România un volum de poezie pentru copii, Poezii vii pentru cei mai frumoși copii, Vatra veche, Târgu Mureș, 2022, dar și un Jurnal de departe în timp de pandemie, Eikon, București 2021. A tradus în italiană două volume de poezie din doi autori români, Darie Ducan și Daniela Marchetti.
Este prezentă în zece volume colective italiene și românești. Colaborează cu multe publicații periodice din Italia și din România și este editoare și colaboratoare la revista „Timpul Belgia”, publicații pentru care scrie poezii, articole, eseuri, recenzii de cărți și traduceri din italiană în română și din română în italiană. Este, de asemenea, prezentă în Poetry Sound Library.
Publicăm în continuare prefaţa ultimului volum, Umbre și lumini/ Ombre e luci (Rediviva, Milano, 2022) semnată de scriitoarea Ingrid Beatrice Coman-Prodan, împreună cu un grupaj de versuri.

Prefață

Umbre și lumini este un volum de poezii prin care autoarea pare să fi bătut la ușile noastre, ale tuturor, într-un moment în care nimeni nu mai bătea la ușa nimănui, ca să culeagă de la fiecare o frântură de gând, o frică, o deznădejde, o speranță, să le adune și să le transforme în poezii pe care apoi să ni le restituie ca cititori.
„Există o muzică a cuvântului...” spune autoarea într-una dintre poezii (E muzică în toate), și volumul acesta cântă un cântec pentru fiecare cută a sufletului omenesc aflat la vreme de restriște.
Eram cu toții parte dintr-un întreg care suferea fragmentat în zeci de mii de cioburi omenești și nu ne puteam alina decât prin ecouri îndepărtate ale celor care, la fel ca noi, sufereau izolați în propria singurătate forțată, constrânși să înfrunte un balaur nevăzut, cu nenumărate capete. Ne era frică, o frică ancestrală și greu de definit, ne simțeam dintr-o dată plăpânzi și vulnerabili:

„Cu moartea în față simțim că viața-i clipă
spulberată uneori de-o aripă”
(În față cu viața, în față cu moartea…)

Eram, pe neașteptate, rătăciți prin tenebre împletite în mod misterios cu lumina:

„Ne strecurăm
printre lumini și umbre,
fără apărare, viața-ntreagă...”
(Umbre și lumini)

De fapt, noi nu am devenit, așa, pe neașteptate, neputincioși, ci ne-am dat seama că am fost dintotdeauna vulnerabili în fața forțelor nevăzute, superioare sau nu, și împrejurările create de pandemie nu au făcut decât să ne arate cât de vulnerabili suntem și cât de mult ar trebui să prețuim fiecare frântură de viață și fiecare clipă:

„Sunet de plânset, imagine de trăsnet,
zi de-nnoptare, cer de-nnourare,
noapte de furtună când norii se-adună,
răsărit de strigăt, început de vifor,
speranță deșartă, pasăre sfâșiată,
zbor greu prin furtună, pasăre nebună,
veselie turbată, moarte curată
vremurile azi ne-arată.
Vis de credință nebună cenușă adună…”
(Totul e cenușă)

Cine ține în mână penița poate să nu aibă răspunsuri sau soluții imediate la nevoile noastre practice, dar poate să îmblânzească, în felul unic al fiecărui scriitor, cuvântul, și să-l transforme în rugăciune:

„Mai dă-mi zile, Doamne!
Mai lasă-mi clipe, Doamne!”
(Mai lasă-mi clipe, Doamne!)

Ce ne rămâne când nu ne mai rămâne nimic? Întrebarea aceasta ne bântuie prin ungherele cele mai tainice ale sufletului. Ne rămâne... impalpabilul care devine dintr-o dată unicul lucru pe care poți să-l atingi, să-l simți; ne rămâne încăpățânarea celui care vrea să trăiască; ne rămâne speranța:

„Speranța... cea mai nemuritoare neființă
și cea mai surprinzătoare știință.”
(Speranța)

Și cine mai bine decât poetul poate să spere, atunci când totul pare pierdut, și să ne tragă și pe noi pe tărâmurile imaculate ale poeziei, acolo unde viața, dragostea și lumina urmează legi nevăzute și necunoscute ochiului comun:

„Etern îndrăgostit este poetul,
îndrăgostit de viață, de oameni, de idei.
El vede în orice lucru lumina
pe care sufletul i-o proiectează,
iar dragostea sa fără sfârșit
transformă nimicul în infinit.”
(Poetul)

El este singurul în măsură să îmblânzească focul din aripile păsării Phoenix, care se tot încăpățânează să moară de aceeași moarte, și să-i realinieze aripile cu zborul primordial: 

„Și din cenușa lumii noastre-acum,
prin unitate și solidaritate
o lume nouă vom crea, poate, mai bună,
ce ne va face să ieșim fără prea multe pierderi, sperăm,
din această cumplită furtună.”
(Renaștem din cenușă)

Pasărea Phoenix trăiește și moare în fiecare dintre noi, suntem noi, și tot moare și reînvie la fiecare tragedie și la fiecare cumpănă a destinului. Și chiar dacă de multe ori reușim să ne transformăm în adevărați aducători de moarte, prin faptele noastre nesăbuite sau pur și simplu prin nepăsare, rămânem iremediabil îndrăgostiți de viață:

„Când doar un strop de dor
a întâlnit un cântec la izvor,
am știut că nu se va putea opri
și că nicicând nu va putea muri.”
(Dor)

Nu moare dorul din noi, dar de multe ori uităm și atunci e nevoie de o peniță delicată ca cea a autoarei Lucia Ileana Pop ca să reînvie memoria adormită din adâncurile ființei noastre.

Ingrid Beatrice Coman-Prodan

O foaie albă de hârtie

Am primit cadou
o foaie albă de hârtie.
Am privit-o nedumerită,
că nu vedeam ce sens
ar putea avea.
Am întors-o nerăbdătoare,
încercând să descopăr,
dar oricât m-am gândit,
niciun sens nu i-am găsit.
Apoi m-am trezit
ca dintr-un somn adânc,
după ce vreme prețioasă am pierdut,
și mi-am zis că nu-i nimic
pe lumea asta fără sens.
Doar foaia albă o pot umple
și-n plus,
o pot umple cum vreau eu.
Dar cu ce? m-am întrebat,
și mi-au răspuns degrabă
cuvintele din toate părțile.
Trebuia doar să le aleg...
Și le-am ales, cu drag,
chiar dacă mi-am dat seama
că foaia mea plină de cuvinte
va fi mai puțin frumoasă
la o privire,
pentru că ea va trebui-nțeleasă.

Duminica e-n noi!

În fiecare zi e luni
și cu ochi îngândurați privim
lumea care ne-nconjoară,
pe care la „distanță” trebuie s-o ținem.
Am obosit de-atâta frică
și de-atâta „nu se poate” 
ni s-au făcut așteptările cenușă
și-au fost purtate în larg
de valurile mării albastre
pe care nu o mai putem atinge
decât cu gândul, decât cu visul
unei priviri din vremuri
cu miros de așteptări posibile.
În fiecare zi e luni,
dar, dacă știm să căutăm,
duminica e-n noi!    

Rezistăm

Rezistăm, pentru că trăim mereu
în două lumi, nu-n una.
Iar când lumea de-afară-i cu spini și sângerăm,
găsim balsam în lumea din adâncul nostru
și rănile încet le vindecăm.
Dacă afară-s nori și e furtună, din bucurie
ne construim umbrelă robustă, aurie
și rezistăm.

Uneori se-ntâmplă să fim obligați
sufletul de trup să-l despărțim,
ca să nu obosim să supraviețuim,
și-atunci ne trimitem pentru un timp
sufletul în ostenitoare călătorie
din care se întoarce fortificat,
mai priceput și vindecat.                                

Dar nu putem uita niciun moment
că suntem din două universuri făcuți,
unul dinăuntru și altul dinafară,
cu nevoia de-a trăi-mpreună,
în binecuvântată uniune iară.

De-aceea rezistăm și tot luptăm,
de vremea-i rea s-aducem vremea bună,
sufletul și trupul să ne rămână împreună.
Dintr-o speranță ne facem lumină
și rezistăm…

Dorința

M-am tot gândit
cum aș putea să prind
în pumnul meu timpul,
să-l domolesc, să-l învăț
să fugă mai puțin,
să fie mai răbdător
și mai darnic.
Prea de multe ori
l-am văzut în fugă
și tocmai când
aș fi dorit mai mult
să-l opresc, să stăm de vorbă,
sperând să-l conving
că-i prea grăbit.
Oricum el e infinit,
deci ar putea fi mai îngăduitor
cu viața unei clipe…

Sunt un copac

Sunt un copac
cu rădăcinile
adânc înfipte
în sângele României,
care-l hrănește
și-i dăruiește energie
ca să se înalțe spre cer
în căutarea speranței,
a luminii,
întinzând uneori crengile
spre sufletele din jur
ca într-o-mbrățișare
revelatoare.

Lucia Ileana Pop
(nr. 2, februarie 2023, anul XIII)