„Feminitate/Femminilità”, un nou volum de versuri de Lucia Ileana Pop

Feminitate / Femminilità este titlul volumului de versuri în ediţie bilingvă recent apărut la editura Actaeon Books, Baia Mare, 101 pp., sub semnătura poetei Lucia Ileana Pop, care trăiește în Italia, la Ardea (Roma). Publicăm în continuare prefaţa semnată de Daniela Sitar-Tăut, împreună cu un grupaj de poezii.  

O trobairitz contemporană

Trobairitz (sau trouveresse) este o temerară poetesă în Franța medievală a secolelor XII și XIII ce face concurență trubadurilor și truverilor. Așa am văzut-o pe Lucia Ileana Pop după ce i-am lecturat recentul volum de versuri, Feminitate / Femminilità (ediție bilingvă, tradusă în italiană de autoare). Ca o trobiaritz care cântă și se-ncântă de aria feminității descoperindu-i noi și noi fațete, reverberative, ce o fac să-și conserve demnitatea, grația, forța, iubirea, feminitatea, eroismul, tandrețea, simțul estetic etc. Când în registru egolatru, când decepționist. O horă a feminismului și feminității deopotrivă ce nu se teme să-și etaleze densitatea sufletească.
Volumul, bilingv, tradus de autoare, reunește 24 de texte care devin tot atâtea incursiuni lirice profunde în esența feminității, un voiaj poetic ce pendulează între delicatețea eterată și forța telurică a femeii. Textele autoarei nu sunt simple reflecții lirice, ci structuri vibrante, impregnate de o sensibilitate autentică, în care cuvântul devine mărturie și revelație.
Lirismul său se distinge printr-o tensiune continuă între visare și realitate, între lumină și umbră, între speranță și melancolie. Poemele precum „Delicată făptură” și „Puterea femeii” sintetizează dualitatea existențială a reprezentantelor feminității: simbol al renașterii continue, al sacrificiului tăcut, dar și forță ce poate modela realitatea prin iubire și suferință. Femeia, în viziunea Luciei Ileana Pop, este, maniheic, pe de o parte, un „înger cu aripi străvezii”, iar pe de altă parte, „scânteie, foc ce arde în tăcere”. Această antiteză e susținută prin imagini poetice memorabile, în care sensibilitatea și tenacitatea devin atribute complementare ale feminității.
Tomul este deschis de poezia Delicată făptură, ce relevă o viziune laudativă și abisală asupra femeii, subliniind rolul fundamental și sacral al acesteia în lume. Autoarea construiește o imagine a femeii ca o prezență salvatoare, care aduce lumină și viață acolo unde există întuneric și moarte. Asemănarea femeii cu o „floare de colț” evocă, dincolo de sensibilitatea naturală, și inaccesibilitate, un simbol al purității și al misterului. Un alt simbol penetrant este „scânteia”, element îngemănat al focului și al luminii, simbol al inspirației și al renovării continue. Nu întâmplător femeia este asociată cu o „floare de colț” – o metaforă sugestivă ce traduce delicatețea, fragilitatea și raritatea ei, dar totodată puterea sa nevăzută de a metamorfoza ambientalul. Femeia este percepută ca o ființă ce poate „pierde un surâs, dar găsește o mie”, o metaforă a capacității ei de a-și regăsi echilibrul și de a răspândi iubire și înțelegere în jurul său, chiar și în fața vicisitudinilor.
Într-un gest de adâncă reverență față de femeie, versurile devin un elogiu vibrant, în care ființa feminină capătă o dimensiune sacrală și cosmologică, subliniind efigia femeii ca forță creatoare și iluminatoare, un principiu divin și purificator în universul lumii telurice. Discursul poetic este focalizat asupra contrastelor. Femeia nu doar că se sublimează în rolul de mamă, fiică, soră sau soție, dar ea transgresează aceste roluri umane, devenind simbolul unei „lumini” care diriguiește și regăsește sensul în locuri întunecate: „Și unde-i întuneric, aduci lumină,/ o lume ce nu crede, tu o faci creștină.”  Femeia nu doar că trăiește în lume, ci modelează, salvează și re-creează ambientalul, printr-o reîntoarcere la valorile arhetipale ale mitului. Ea este eternă și veșnic regenerativă, asemenea „pântecului” care dă viață. Ea este cea care adăpostește în sine „soarele” dispărut și îl reîntoarce în lume, ca o „diademă” sau un semn de înălțare sacră: „Și soarele, dacă-ntr-o zi ar dispărea, / nu s-ar ascunde nicăieri altundeva, / decât în primitorul pântec de femeie.” Această viziune este indisolubil legată de imaginea unei ființe abisale, care poate viețui chiar și în condițiile celei mai mari dureri („viața în chinuri”), fiind văzută ca o continuatoare telurică a mitului creator. Dar, spre deosebire de miturile clasice, care punctează sacrificiul ca pe un act suprem, femeia devine o sursă de viață continuă și transformare „pentru ca lumea niciodată să nu se sfârșească”, ea reorganizează și o regenerează, fiind de esență telurică și divină deopotrivă.
Speranța cu raze tăcute evocă o lume amprentată de durere și decepționism, dar în mijlocul acestei realități tenebroase, angoasante, se ivește o lumină subtilă, un fior de speranță care încearcă să înfrunte umbra cotropitoare. Există un conflict între idealul lumii și realitatea sa dureroasă, iar simbolismul folosit  poate fi tradus ca un elogiu al rezistenței tăcute în fața unei lumi tot mai fragmentate și pline de suferință. Stihurile: „În taina sigilată de tăceri adânci,/ vaiet și plânset se risipesc printre stânci” introduc un peisaj al claustrării și suferinței, în care lexemele nu mai au putere curativă. Tăcerea devine amprenta unei absențe, un „sigiliu” al unei realități constrictoare, iar durerea pare a se prelinge infinitival, pierzându-se în imensitatea naturii („printre stânci”). Această imagine a unei tăceri adânci poate fi interpretată ca un simbol al distanțării de la sensul originar al erosului și al armoniei. Poezia potențează sugestia metamorfozei erosului și a relațiilor interumane: „Cândva iubirea avea o altă fire,/ nu strivea inimi, aducea mântuire.” Afectivitatea este percepută ca o forță purificatoare, dar care a devenit disfuncțională, având un efect mai degrabă devastator („strivea inimi”) decât unul care salvgardează. Întreaga concepție despre eros se degradează, iar în locul ei apar „adieri” de mângâiere, dar și „frig, durere” în loc de pace. Remarcăm o trecere de la ideal la realitate. Versurile comunică senzația de criză existențială și conflictul dintre dorința de armonie și suferința perpetuă. „Între ură și dor nu mai ai măsură” –reflectă profund frământările contemporane ale individului, care se simte captiv între două forțe antagoniste, fără a mai avea posibilitatea de a le echilibra.
Limbajul poetic creează simboluri ale perisabilității, futilității, iar „viața-i un fir de ață ce-n mâini străine / se frânge prea ușor, dând doar suspine” evocă imposibilitatea de a controla cursul vieții. Viața este percepută ca un dat precar, deteriorabil sub impactul exteriorității, toate conjugate într-o metaforă ce denunță vremelnicia, perisabilitatea ființei umane. În final asistăm la o întoarcere semnificativă către un simbol al renașterii: „Dar undeva, în unghiuri nevăzute, / speranța răsare cu raze tăcute.” Aici, „razele tăcute” se concentrează într-o imagine fascinantă, prin care speranța nu se impune prin forță, ci printr-o prezență diafană, nedefinită, aptă însă de a lumina chiar și cele mai tenebroase unghere ale universului. Complexitatea acestei lumi casante este contrabalansată de rolul ingenios al speranței – o speranță care nu mai explodează în mod vizibil, dar care persistă, chiar și în cele mai adânci colțuri ale realității. „Rază tăcută” e un simbol al rezilienței umane, care nu dispare niciodată cu adevărat, chiar și atunci când lumea pare să se des-ființeze.
Poezia Femeia? reiterează sugestia esenței arhetipale a acesteia, ca entitate universală, ce combină fragilitatea cu puterea, erosul cu suferința, lumina cu întunericul, într-un elogiu reflexiv al femeii percepute poliedral. Textul debutează fals retoric cu interogația „Femeia?” – o întrebare deschisă, care relevă misteriul acestei ființe, dar și complexitatea ei. Fiecare fragment al textului răspunde, simetric, la această întrebare, definind femeia în termeni care fuzionează trăsături contrare, dar complementare. „Misterioasă făptură” și „zâmbitoare, chiar de multe-ndură” prezintă femeia ca o ființă enigmatică, care camuflează o suferință profundă, dar care continuă să aducă lumină și bucurie celor din jur. Imaginea primăverii care „îneacă iernile” sugerează renașterea constantă a femeii, așa cum natura se transformă dintr-o perioadă de stagnare într-una de înflorire continuă. Avem un echilibru delicat dintre fragilitatea și forța invocată de aceste imagini. Femeia nu este doar simbol al iubirii și al frumuseții – „flacără vie de iubire și dor” –, ci și al suferinței și al apărării: „cu petale fine, delicate, zâmbitoare, / și spini mulți doar pentru apărare.” Spinii desemnează, metaforic, capacitatea acesteia de a se proteja de agresiuni și de a supraviețui în fața adversității.
În Puternică întruchipare femeia este asemuită „curentului din mare” sau „valurilor până la țărm,” sugerând o energie debordantă și incontrolabilă, aptă să vivifice orice sentiment latent. Ea nu doar trezește sentimente, dar și cauterizează durerea, în „mângâierea” sa, făcându-se un simbol al compasiunii și al reconcilierii. Femeia ajunge un pisc spiritual, un „izvor viu și nesecat al tinereții,” un simbol al frumuseții, dar și al continuității vieții, sugestie ancorată pe o percepție veche și profund mitologică a femeii ca perpetuatoare a vieții și a energiei. În această accepțiune, ea devine nu doar o ființă de natură biologică, dar și o forță cosmică ce asigură perpetuarea întregului univers. Întregul poem este un omagiu adus femeii ca forță regeneratoare, puternică, dar vulnerabilă, iubitoare, dar neînfricată, sensibile dar inepuizabile în iubirea și îngrijirea pe care o aduc, printr-un persuasiv contrast între imaginea idealizată a femeii și realitatea complexă a vieții sale cotidiene, o meditație asupra acestor două aspecte, ce se întretaie într-o unitate de neclintit.
În poemul Din umbră avem o ipostază a feminității ca dublu diafan al prezenței masculine: „În umbra bărbatului/ crește o floare delicată.” , a cărei menire e de a „-l susține și îi dă iubire, / îl ajută să stea drept, / să își împlinească / orice gând înțelept.” Floarea nu e doar un element adulator, ci un actant prin care acționează bărbatul. Există o dihotomie între fragilitatea imaginii florii și forța invizibilă a acesteia. Floarea desemnează delicatețea și fragilitatea feminină, dar este și sursa unui eros protector care ajută bărbatul să înfrunte viața, un simbol al suportului și al echilibrului emoțional. „De e mâhnită, repede se ofilește,/ însă de este împlinită, / înflorește și mereu zâmbește.”  Stihul traduce dependența femeii de starea emoțională a bărbatului, sugerând, în mod subtil, faptul că echilibrul ei emoțional este legat indisolubil de relația sa cu acesta, iar împlinirea sa personală este adesea reflectată în starea celui din jur. În pofida acestei dependențe, floarea are o putere proprie de a înflori și de a da iubire, reîntoarce iubirea primită, iar imaginea aceasta transmite o viziune echilibrată asupra relației interumane: „Orice primește, floarea știe / să-ngrijească și să înmulțească.” Nu doar că floarea dă înapoi iubirea primită, dar o transformă și o multiplică – o metaforă a darului feminin de a oferi nu doar ceea ce a primit, ci și de a crea mai mult din ceea ce este oferit. „De-i dai cuvântul, / ea-l preschimbă-n rugăciune / să te mângâie, să te aline / când te năpădesc suspine.” Aceste stihuri subliniază capacitatea femeii de a transfigura ceea ce i se dă – de a transforma orice gest, cuvânt sau emoție într-o formă de alinare și vindecare. Floarea devine astfel un simbol al compasiunii și al înțelepciunii, capabilă să transforme durerea în ceva purificator și revigorant. Aceasta este o imagine în care feminitatea capătă o dimensiune profund spirituală, iar femeia devine o figură arhitecturală în construcția unui echilibru existențial. În final, poezia sugerează că, din această „umbră” a femeii, viața continuă să prospere. „Din umbră face viața / să nu se oprească, / lumea să prospere și să spere.” Floarea feminină este aceea care asigură continuitatea, chiar dacă prezența ei este adesea subevaluată și neobservată. Femeia, în această viziune, este simbolul unei perpetuări tăcute, dar esențiale a misterelor lumii, o forță care „multiplică neîncetatele lumii mistere.”
Puterea femeii surprinde esența rezilienței feminine printr-o construcție lirică vibrantă, în care imagistica focului și a luminii devine metafora centrală. Lucia Ileana Pop construiește un portret al femeii ca forță vitală, capabilă să renască din tristețe și să atingă stelele, indiferent de obstacolele ce i se ivesc în cale. Versurile sunt scurte, ritmate și ritmice, conferind poeziei o muzicalitate aparte, iar repetițiile („Poate lumea nu te vede, / dar tu știi că poți să-nvingi”) accentuează ideea unei puteri interioare de nezdruncinat. Răbdarea, voința, lumina interioară sunt trăsături ale unei feminități care nu se definește prin fragilitate, ci prin capacitatea de a înainta, indiferent de greutăți. Ultimele două versuri concentrează întreaga filosofie a poemului: „Oricât de jos ar ajunge, / spre soare știe pătrunde.” – o concluzie ce rezonează profund cu ideea de triumf, o pledoarie pentru forța interioară a femeii. Avem un lirism afirmativ, confesiv și reflexiv, în care poezia devine nu doar o formă artistică, ci și o declarație de principiu, un act de reafirmare a identității și demnității feminine.
Poemul Ai grijă de tine! este un imn al auto-conservării, un manifest al supraviețuirii sufletești într-o lume adesea copleșitoare. Lucia Ileana Pop transformă acest mesaj într-o confesiune lirică, în care vocea feminină devine atât protectoare, cât și cathartică. Discursul liric este unul adresativ, accentuat de repetiția apelativului „Tu, femeie”, care imprimă o cadență solemnă și universală. Autoarea construiește o poezie a rezilienței, în care femeia este încurajată să își apere propria existență prin ancorarea în  tripticul speranță-ideal-iubire. Metafora „abis de umbră” contrastează puternic cu imaginile de lumină și culoare din finalul textului, marcând o tranziție de la amenințarea unei extincții premature la ideea unei vieți pline, vibrante. „Seva luminii” și „ecoul păcii” devin simboluri ale regenerării interioare, ale unei feminități care își revendică dreptul la existență și împlinire. Autoarea melanjează lirismul confesiv cu o dimensiune existențială profundă, conferind versurilor sale o valoare nu doar estetică, ci și terapeutică. Astfel, Ai grijă de tine! nu este doar o poezie, ci și un îndemn la conștientizare și re-descoperirea alterității.
Poemul Tăcerea noastră astăzi urlă devine o declarație poetică penetrantă, un manifest al demnității feminine care se ridică împotriva injustiției și a suferinței îndurate în tăcere. Lucia Ileana Pop construiește un discurs liric incisiv, marcat de o progresie emoțională bine calibrată: de la supunerea inițială, la conștientizare și, în final, la revolta latentă, care prinde glas. Cadența versurilor, scurtă și tăioasă, accentuează greutatea tăcerii impuse și a durerii ascunse. Repetiția cuvântului „tăcere” nu este aleatorie – ea devine simbol al opresiunii, dar și al forței latente care așteaptă să explodeze. Momentul de cotitură apare în versul „Azi însă, tăcerea urlă.” – un punct de răscruce unde suferința reținută se transformă în revendicare. Finalul, mobilizator, „trebuie să ne asigurăm / că acest urlet va răsuna” sugerează că schimbarea nu este doar necesară, ci și iminentă. Este un mesaj de mobilizare, un apel la conștientizare colectivă și solidaritate. Textul constituie o poezie de rezistență, în care lirismul se împletește cu o dimensiune socială clară. Autoarea reușește să transforme durerea în forță și să confere tăcerii o voce răsunătoare, care refuză să mai fie ignorată.
Poemul Seninătate este o elegie a pierderii și a acceptării, un tribut adus unei prezențe dragi, transformată în lumină și amintire. Lucia Ileana Pop construiește un discurs liric marcat de o durere reținută, dar profundă, în care fiecare vers devine o treaptă spre împăcare. Tonul poeziei este unul interiorizat, aproape meditativ, iar structura sa urmează un parcurs emoțional clar: de la șocul inițial al pierderii – „A trebuit să accept mai întâi / că o bucată de suflet / mi-e smulsă fără milă” – la procesul lent de vindecare, prin răbdare, amintire și lacrimi. Metafora „Mi-am oblojit rănile cu amintirea ta” sugerează o formă de alinare în absență, iar contrastul dintre „te-am lăsat să zbori” și „conștientă că mă vei lăsa să-ți sărut, / din când în când, lumina” conturează ideea unei prezențe continue, chiar dacă într-o altă formă. Finalul, „m-am reclădit / ca să pot să-ți mai văd un zâmbet”, închide cercul emoțional al poemului cu o notă de seninătate și regenerare – pierderea nu este uitare, ci transformare. Remarcăm o poezie confesivă cu valențe cathartice, unde suferința este decantată printr-un discurs liric echilibrat, lipsit de patetism, dar copleșitor prin sinceritate și finețe emoțională. Seninătate nu este doar o poezie despre doliu, ci despre redescoperirea unui sens în absență, despre capacitatea sufletului de a renaște prin amintire.
Poemul Rădăcina este un omagiu liric adus mamei, văzută ca principiu absolut al existenței, ca forță originară care dăinuie dincolo de timp. Lucia Ileana Pop creează o poezie concisă în care metaforele naturii – „rădăcină vie-n timp”, „izvor de drumuri noi” – subliniază rolul matern ca element de durabilitate și continuitate. Construcția versurilor este echilibrată, ritmul este lin, aproape solemn, iar alegerea cuvintelor conferă poeziei o dimensiune universală. Mama nu este doar un simbol al începutului, ci și „legământul ce nu se frânge-n vânt”, o promisiune imuabilă între generații, un fir nevăzut ce leagă trecutul, prezentul și viitorul. Stihul final, „veșnic puls în cuvânt”, sugerează că existența mamei transcende realitatea fizică, rămânând vie în memorie, în rostire, în esența a tot ceea ce continuă. Este o poezie-esență, în care fiecare cuvânt capătă greutate simbolică, iar mesajul, deși aparent simplu, reușește să emoționeze profund prin profunzimea sa. Rădăcina nu este doar un elogiu adus maternității, ci și o meditație asupra legăturilor fundamentale care definesc condiția umană.
Poemul Eu, femeie constituie un adevărat manifest liric al demnității și libertății feminine, un text vibrant care îmbină forța declarației cu sensibilitatea reflecției interioare. Lucia Ileana Pop scrie cu un ton ferm, revendicativ, transformând fiecare vers într-un angajament personal, dar și într-o promisiune colectivă pentru toate femeile care au fost private de dreptul de a-și trăi viața după propriile reguli. Construcția poeziei este una ascendentă, graduală, fiecare secvență strofică adăugând o dimensiune nouă misiunii asumate de vocea lirică. De la „voi umbla mereu cu capul ridicat” până la „voi răscumpăra toate visele celor cărora le-a fost interzis până și să viseze”, versurile curg ca un jurământ solemn, o reafirmare a identității feminine ca simbol al rezistenței și al dreptății. Imagistica este una directă, fără artificii inutile, iar repetiția intenționată a verbului „voi” subliniază determinarea neclintită a femeii care refuză să mai fie redusă la tăcere. Forța feminină este descrisă ca un amestec de putere și blândețe – „acea forță amestecată cu dulceața”, subliniind echilibrul între fermitate și compasiune. Lirismul se transformă într-un discurs de revendicare a identității și a drepturilor. Eu, femeie nu este doar o poezie, ci o declarație de independență, o pledoarie pentru visurile neîmplinite ale celor care nu au avut ocazia să lupte pentru ele.
Poemul Din dragoste este o reflecție poetică asupra puterii cuvântului și a impactului său asupra celor din jur. Lucia Ileana Pop conturează un ideal al comunicării bazate pe iubire, un discurs purificat de orice urmă de resentiment, unde chiar și mustrarea trebuie să poarte amprenta blândeții. Construcția repetitivă, cu refrenul „Din dragoste doar să vorbești”, imprimă un ritm aproape incantatoriu, făcând ca mesajul să capete forța unei învățături esențiale. Autoarea subliniază că adevărata putere a limbajului stă nu în duritate, ci în capacitatea sa de a alina și de a îmblânzi. Versurile finale „că doar așa cuvântu-ți va fi miere / pe buzele ce n-or simți-n ceartă plăcere” sugerează ideea că dialogul autentic, chiar și în momentele de conflict, trebuie să fie o formă de alinare, nu de rană,  devenind un text axiologic, în care estetica se împletește cu o lecție morală. Mesajul său nu este doar liric, ci și didactic, pledând pentru o umanitate mai blândă, unde iubirea devine fundamentul oricărei forme de comunicare. Din dragoste este, în esență, o meditație asupra rostirii ca act de iubire și armonie.
Feminitate/ Femminilità constituie nu numai un volum de poezie: este un manifest al feminității atemporale, al forței interioare care transcende barierele astringente ale temporalității și spațialității. Lucia Ileana Pop reușește să ofere o viziune poetică echilibrată, unde fiecare stih este o treaptă către recuperarea ipseității și a adevărului interior.

Daniela Sitar-Tăut

Delicată făptură

Delicată creatură, floare de colț, tainică scânteie,
dacă te uiți bine pe această-ntinsă alee,
toți pomii te sărbătoresc pe tine azi, femeie,
căci de ești soră, fiică, mamă sau soție,
când pierzi un surâs, găsești o mie.
Și unde-i întuneric, aduci lumină,
o lume ce nu crede, tu o faci creștină.
Și-oricât de piatră ți-ar fi viața,
și-ntr-un deșert, oricând, vei aduce viața.
Și, totuși, nu e foarte cunoscut, nici mare mister,
cu tine-alături azi plâng stelele din cer
și-apoi te lasă să le prinzi în păr diademă
să înveselească lumea ce-așteaptă în surdină.
Și soarele, dacă-ntr-o zi ar dispărea,
nu s-ar ascunde nicăieri altundeva,
decât în primitorul pântec de femeie
ce-aduce viața-n chinuri și-o face să scânteie,
ca lumea niciodată să nu se sfârșească,
viața pe pământ mereu să dăinuiască.

Femeia?

Femeia?
Misterioasă făptură,
zâmbitoare, chiar de multe-ndură,
primăvară eternă în momentele reci,
caldă lumină în care iernile-ți îneci,
rază de soare și urmă de lună,
celor dragi născută să fie cunună.

Femeia?
Iubitoare ființă,
Iertătoare, chiar de e în suferință,
flacără vie de iubire și dor,
pe pământ izvor nesfârșit de amor,
roșu trandafir ce-nfățișează viața unduitoare,
cu petale fine, delicate, zâmbitoare,
și spini mulți doar pentru apărare.

Femeia?
Puternică întruchipare,
cu forța curentului din mare
ce mișcă valurile până la țărm,
ce trezește toate sentimentele ce dorm,
ce alină orice durere printr-o-mbrățișare
și sporește cântecul timid din zare.

Femeia?
Îndrăzneață idee,
mișcătoare urmă de scânteie,
forță a naturii printre ființele simple
ce știe cel mai bine să alinte,
izvor etern al continuității vieții,
neobosită purtătoare a frumuseții,
izvor viu și nesecat al tinereții.

Din umbră

În umbra bărbatului
crește o floare delicată
ce-l susține și îi dă iubire,
îl ajută să stea drept,
să își împlinească
orice gând înțelept,
orice dor ce i s-a cuibărit în piept.
De e mâhnită, repede se ofilește,
însă de este împlinită,
înflorește și mereu zâmbește.
Orice primește, floarea știe
să-ngrijească și să înmulțească:
de-i dai un zâmbet,
ea-ți dă înapoi iubire,
de-i dai sămânță,
ea o-nsuflețește și o crește,
de-i dai cuvântul,
ea-l preschimbă-n rugăciune
să te mângâie, să te aline
când te năpădesc suspine.
Din umbră face viața
să nu se oprească,
lumea să prospere și să spere,
căci ea, de mii de ani multiplică
neîncetatele lumii mistere.

Tăcerea noastră astăzi urlă

Ne-am supus în tăcere
în fața celor care se credeau mai presus
doar pentru că aveau mai mulți mușchi.

În tăcere ne-am ascuns durerile,
am acoperit cu tăcere insultele,
am pășit tăcute, cu capul plecat,
am îndurat orice rană, orice nedreptate,
căutând pacea mai presus de dreptate.

De prea multă tăcere,
unele dintre noi și-au pierdut până și viața,
iar asta n-a contat pentru cei
ce se credeau stăpânii lor.
S-au dus în tăcere.

Azi însă, tăcerea urlă.
Chiar dacă urletul ei nu e auzit,
tăcerea urlă.
E un pas înainte,
dar trebuie să ne asigurăm
că acest urlet va răsuna.

Puterea femeii

Ești femeie, deci, scânteie,
foc ce arde în tăcere.
Cu dorință și voință
treci prin orice suferință.

Poate lumea nu te vede,
dar tu știi că poți să-nvingi,
din tristeți adânci renaști,
te înalți, stele ajungi.

Vântul vrea să te oprească,
dar voința ta e rădăcină,
știe să te-nsuflețească,
vede-n sufletu-ți lumină.

Răbdarea ta e binecuvântare,
treaptă-n drumul tău spre zare,
căci nimic nu te oprește,
deci ai încredere,-ndrăznește!

Doar femeia-nvinge toate,
chiar de pare că nu poate.
Oricât de jos ar ajunge,
spre soare știe pătrunde.

Eu, femeie

Voi umbla mereu cu capul ridicat,
pentru toate femeile care l-au plecat
când nu era necesar,
când ar fi meritat să privească înainte.
Voi fi mereu liberă,
ca să răscumpăr suferința
tuturor femeilor încătușate
din ignoranță, din nevoie sau de teamă.
Voi călători pentru toate acelea
care nu au putut nici să viseze asta.
Îmi voi face meseria cu atâta suflet,
încât niciun bărbat să nu îndrăznească
să mă privească de sus,
cu gândul îndreptat către femeile care
nu au putut să studieze,
să își construiască o carieră
sau să aibă un loc de muncă.
Îmi voi exprima punctul de vedere
în toate felurile posibile,
prin cuvinte, sunete, culori
sau prin orice alt mijloc ce mi se va oferi.
Voi lupta pentru dreptate
până la ultima picătură de sânge,
așa cum au făcut-o multe femei
fără a le fi recunoscut sacrificiul,
ca să demonstrez și forța
care ne aparține,
acea forță amestecată cu dulceața,
aceeași care face lumea
să meargă înainte
și care se sacrifică pentru cei care,
din păcate, adesea îi fac rău.
Eu, femeie, voi răscumpăra
toate visele celor cărora
le-a fost interzis până și să viseze.

În definitiv, îmi aparțin

Îți voi dedica primul meu gând
și ultimul în fiecare zi.
Te voi purta cu mine pretutindeni,
îmbrățișările mele
îți vor fi acasă.

Îți voi dărui iubirea
să prindă rădăcini,
vei fi în fanteziile mele,
în rugăciunile mele,
voi înflori la umbra ta.

Îți va aparține
fiecare centimetru din mine
atât timp cât vei merita asta,
dar nu uita: în definitiv,
eu îmi aparțin!

Lucia Ileana Pop
(nr. 3, martie 2025, anul X)