„M-a orbit puterea optimismului”. Versuri de Lucia Ileana Pop

Sub titlul M-a orbit puterea optimismului, publicăm un grupaj de versuri de Lucia Ileana Pop. Autoarea s-a născut la Desești în 26 mai 1977. A făcut studii universitare și postuniversitare în România și în Italia, a fost profesoară de limba și literatura română în România, iar din 2014 este colaboratoare a Institutului Limbii Române din București și predă limbă, cultură și civilizație românească în Italia, la Roma și la Aprilia. Colaborează cu diverse publicații din cele două țări scriind articole, eseuri, poezii și traduceri în română și în italiană și este editoare și contributoare a revistei „Timpul Belgia”. Este prezentă în câteva volume colective (patru în taliană și două în română) și a publicat un volum de poezie în ediție bilingvă, Scântei de suflet / Scintille dell’animo (Rediviva, Milano 2020), pentru care a primit Premiul Revistei Marmația Literară, Revista Festivalului Internațional de Poezie de la Sighetu Marmației, și un Jurnal de departe în timp de pandemie (Eikon, București 2021). A tradus în italiană două volume de poezie, Dopamina in alessandrini / Dopamină în alexandrini de Darie Ducan (Granchiofarfalla, Torino 2020) și Quarantena conquistata / Carantină câștigată de Daniela Marchetti (LiterPress Publishing, București 2021). Face parte și dintre poeții incluși în Poetry Sound Library.
Versurile de mai jos fac parte din viitorul volum în ediție bilingvă, Umbre și lumini/Ombre e luci, care va fi publicat în curând la editura Rediviva din Milano.

Poetul

Etern îndrăgostit este poetul,
îndrăgostit de viață, de oameni, de idei.
El vede în orice lucru lumina
pe care sufletul i-o proiectează,
iar dragostea sa fără sfârșit
transformă nimicul în infinit.

Etern visător este poetul,
ce trăiește în lumi paralele,
mult mai frumoase decât realitatea.
El transformă banalitatea
în lume de vis.

Etern gânditor este poetul,
ce nu poate accepta moartea,
căci flacăra sufletului învie mereu
dorința de-a cunoaște
eternitatea.

În față cu viața, în față cu moartea…

Cu viața-n față avem momente fericite,
momente triste, dar și clipe neprețuite.
Cu viața-n față putem greși, că suntem siguri,
timp mai avem și putem totul să-ndreptăm.

Cu viața-n față ne pare că timpul e-al nostru,
că el prieten ne este și nimic nu ne ia,
că stăpâni ne suntem peste destin
și noi decidem cerul cu nori, cerul senin.

Cu moartea în față simțim că viața-i clipă
spulberată uneori de-o aripă,
că și o secundă a noastră ce trece prea grăbită
chiar cu inima frântă trebuie prețuită.

Cu moartea în față prețuim ce avem:
un zâmbet de suprafață, un gând nespus,
o faptă ne-mplinită, un pas ascuns,
o șoaptă de-o clipă, un gând de nepătruns.

Speranța

Ființă plăpândă cu aripi, ce nu acceptă moartea
și luptă cu o-ncrâncenare
ce nu știi care zeu i-a dăruit-o,
când și de ce, pentru cât timp,
muzică stinsă cu ecou de nai ce-și cântă dorul
undeva, în depărtare, dar ce rămâne-n minte
în clipe cumplite de-așteptare,
mai vie decât orice nemărginită suferință,
mai plăpândă decât orice suflet de ființă,                                        
mai frumoasă decât primăvara,
mai mirositoare decât lăcrimioara.
Izvor e ce din lacrimă își ia viața,
clocotitor pe sub pământ ce se-ostenește
până la suprafață să iasă. Și izbutește.
Rază de soare firavă care topește
cea mai rigidă gheață și câmpu-l înverzește,
lună de-argint pe cerul negru și-nghețat,
prieten de nădejde ce-n lupta noastră omenește,
fără să crâcnească, s-a alăturat.
Speranța...cea mai nemuritoare neființă  
și cea mai surprinzătoare știință.

Uneori cuvintele nu-s de-ajuns

M-am folosit cel mai ades
de cuvinte și știu bine
că sunt întotdeauna
cuvinte în sintonie cu tine.
Și totuși, mi s-a întâmplat
să simt uneori că nu-s de-ajuns.
Și-am experimentat atunci
culorile fierbinți
sau cele înghețate,
sunetele cele mai dulci
sau mai împiedicate,
formele cele mai ciudate
pentru emoțiile prea elaborate.
Da, pentru ele, uneori,
cuvintele nu-s de-ajuns.

Melancolie

În zațul unei clipe sfârșite
am încercat să citesc
precum o ghicitoare,
dar m-a orbit puterea
optimismului,
m-a împiedicat
puterea speranței deșarte.
Și-am văzut ce nu a fost,
am sperat ce nu era de imaginat,
am încercat ce nu putea fi terminat,
am simțit ce n-ar fi fost iertat.

Cuvântul lacrimă

Cuvântul e frumusețe și eleganță
dacă știi să-l folosești,
e adesea eliberare
și mântuire de multe ori,
dar când nu poate fi spus
se transformă
în lacrimă purificatoare,
pentru că tocmai atunci
are rădăcini mai adânci.

Dor de infinit

Suntem fascinați de infinit
cei în a căror umbră stă căutarea,
dar nu ni-i dat să-l stăpânim,
că-i alunecos ca marea
și ca nisipu-n clepsidră se scurge.
Îl atingem uneori cu o licărire de suflet,
dar repede dispare, îl pierdem
înainte de-a fi fost al nostru.
Totuși, suntem convinși că există,
îl vedem, îl auzim cum ne cheamă
de dincolo de orizont.

Dor

Când doar un strop de dor
a întâlnit un cântec la izvor,
am știut că nu se va putea opri
și că nicicând nu va putea muri.

Am înțeles că-n tresărirea clipei
ce-ajută mișcarea vioaie a aripei
e doar o rugăciune ce a ajuns
acolo unde gândul e de nepătruns.

E fluviu ce curge când calm,
când cu valuri învolburate,
spre intrarea întredeschisă
către adânca eternitate.

Desești

Încă mai simt, când ajung la el,
fiorul întoarcerii la origini,
mirosul ierbii și al florilor
ce se-ntrec în parfumuri pe câmpurile-ntinse,
îi văd culoarea verde-maronie
și-i aud râsetele de copii lipsiți de gânduri
și de tineri încinși la jocuri,
cum îi simt încă tăcerea de mormânt
a bătrânilor care au fost și mai sunt,
nu doar în amintirea cu miros de tămâie,
care au fost și au rămas la umbra
bisericii cu turla îndreptată către cer,
scara către Dumnezeul nostru,
pe care ei urcă mai mult,
dar uneori mai coboară către noi
să vadă ce mai facem, se întorc din eternitate
să ne aducă vești, să ne ducă rugăminți...

Desești? Izvor de nemurire,
început al poveștii mele,
ce a umplut cămara cu amintiri
cât să-mi ajungă pentru o întreagă veșnicie!

(din viitorul volum în ediție bilingvă, Umbre și lumini/Ombre e luci, care va fi publicat în curând la editura Eikon)

Puterea optimismului

Ninge cu fulgi de gheață
și eu nu-mi simt tristețea-n suflet,
ci-n fulgii reci ce cad pe geam
și ce se prind de el cu gheare disperate. 

Și plouă-apoi, iar tristețea mea
se mută-n stropii grei ai ploii
ce se frâng căzând cu zgomot
pe pământ...

Și-ntr-un sfârșit, se-oprește ploaia,
iar dintr-un curcubeu
ce-a răsărit ca o minune pe cerul meu,
se ivește-n sfârșit un zâmbet... ce-i al meu.

(din volumul în ediție bilingvă Scântei de suflet/Scintille dell’animo, Rediviva, Milano, 2020)

Lucia Ileana Pop
(nr. 2, februarie 2022, anul XII)