„Lecția de privit”. Din poezia lui Luciano Erba

Primesc, cu surpriză și plăcere, un mesaj de la Amedeo Anelli, pasionat om de litere care conduce revista de poezie și filozofie «Kamen’», revista de poezie online «Poiesis» și asociația de promovare a poeziei actuale «Presidio Poetico» din inima Lombardiei – despre care voi povesti la un moment dat – în care Anelli îmi evocă o figură importantă a poeziei lombarde și în general italiene din ultima jumătate de secol: Luciano Erba. Și îmi dau seama imediat că revistei noastre i-a scăpat până acum această prezență. Încerc să dreg atare lipsă cu o scurtă prezentare a omului Luciano Erba și o mică selecție din poeziile sale în traducere românească.
Luciano Erba (1922-2010), milanez get beget, continuator al filonului literar etichetat de Luciano Anceschi ca „linia lombardă”, a fost – pe lângă meseria sa de bază, cea de profesor de literatură franceză și de literaturi comparate la Universitatea Catolică din Milano în care, de altminteri, se formase – poet, critic literar, traducător. Volumele sale de versuri s-au succedat ritmic în toată cea de a doua jumătate a secolului XX: debutul l-a făcut Linea K, în 1951, urmat apoi de Il bel paese (Frumoasa Italie, 1955), Il prete di Ratanà (Preotul din Ratanà, 1959), Il male minore (Răul mai mic, 1960), Il prato più verde (Pajiștea cea mai verde, 1977), Il nastro di Moebius (Banda lui Moebius, 1980), Il cerchio aperto (Cercul deschis, 1983), Il tranviere metafisico (Vatmanul metafizic, 1987), L'ippopotamo (Hipopotamul, 1989), Variar del verde (Verde variabil 1993), L'ipotesi circense (Circul ca ipoteză 1995), Nella terra di mezzo (Pe tărâmul de mijloc, 2000), Si passano le stagioni (Anotimpurile se trec, 2003), Un po' di repubblica (Puțină republică, 2005) și Remi in barca (Cu vâslele în barcă, 2006). Volumele sale au primit numeroase premii literare, iar în 2007 cea mai prestigioasă academie italiană, Accademia dei Lincei, i-a conferit importantul premiu de poezie Feltrinelli. Cititor și cercetător neobosit al poeziei italiene din toate timpurile, Erba a fost și coautorul a două importante antologii de poezie: cea contemporană (La quarta generazione, în colaborare cu Pietro Chiara) și cea care parcurge întregul arc al liricii italiene (Natale in poesia. Antologia dal IV al XX secolo, în colaborare cu Roberto Cicala).
Sensibilă la poezia franceză postsimbolistă și păstrând distanța față de cele două tendințe precumpănitoare în lirica italiană a vremii, ermetismul și neorelismul, poezia sa, comparată adesea cu cea a lui Jacques Prévert, este aparent simplă, directă, obiectuală, aplecată asupra cotidianității, nu lipsită de o undă de ironie și de amintirea jucăușului Apollinaire. Simplitatea ei, care dezvăluie o privire mereu curioasă și interogativă asupra realității imediate, conține însă mereu în ea ceva enigmatic, ceva indescifrabil și poate fără sens. Culeg din interviurile date de poet două fragmente care creionează poetica sa: cu referire la prezența orașului în poezia sa, mai exact, prezența orașului Milano, Erba făcea următoarea lămurire: „Peisajul Milanului este simplu, industrial, poate cam spelb: dar tocmai lipsa unor sugestii facile îi permite poeziei să sape în adânc, să nu fie banală. Poetica orașului mare este poetica lucrurilor mai puțin știute, a celor care oferă mereu ceva de descoperit”; cu referire la ansamblul poeziei sale : „Cred că poezia mea se mișcă între doi poli: realitatea și visul. Și asta deoarece, sunt convins, poezia trăiește din ambiguitate. O ambiguitate care trece de la poet la cititor, iar cititorul este liber să găsească în poeziile mele certitudini sau să se cufunde în noi ambiguități”. Asemenea libertate o recomand și cititorilor grupajului următor.

Vatmanul metafizic

Revine uneori visul în care eu
conduc un tramvai fără șine
între câmpuri de cartofi și de smochini verzi
în pământul moale roțile nu se cufundă
evit o sperietoare de ciori și niște colibe
înaintez în septembrie, în octombrie
pasageri sunt morții mei.
Când mă trezesc se ivește iar vechea îndoială
dacă viața asta nu e rodul întâmplării
iar al nostru nu-i doar un biet monolog
de întrebări și răspunsuri făcute în casă.
Cred, nu cred, cât aș vrea cred eu
să trec puțin de aici dincolo
cu tot cu cicatricea de pe picior
însemn care îmi ține de urât.
Bine, și ce-i cu asta? pare să zică in excelsis
o voce alta.
Alta?

(Din Vatmanul metafizic)

Cartierul Solari

Milano are apusuri roșu-aurii.
Un punct de vedere ca oricare altul
erau grădinile de zarzavat de la periferie
din spatele clădirilor societății Umanitaria.
Printre tufele de soc și ușile
din tablă și giurgiuvele rablagite
aroma unei fabrici de cafea
se pierdea în izul îndepărtat al topitoriilor.
Din cauza acelei rugine care domnea invizibilă,
din cauza soarelui care cobora mai amplu
în Piemont sau în Franța sau cine știe unde
mi se părea că sunt în Europa;
mama știa prea bine
că n-o să rămân multă vreme cu ea
dar totuși zâmbea
pe un fundal de dalii și violete sălbatice.

(Din Hipopotamul)

Sfârșitul vacanței

Eram dintre cei care ridicam piatra
îngropată în iarbă printre nalbe
dând la iveală o lume de radicule albe
în verdele crud al ierbii de oraș;
dar după plecarea ultimelor fete
care mai ieri așteptau pe bicicletă
ascunse de frunzișul de septembrie
la barierele trecerii la nivel
simt că sunt chiar eu piatra aceea.
Norii au coborât și ei pe terenurile de tenis
iar numele hotelului stă scris pe zid
cu litere mari, negre. Totul e îmbibat de ploaie.

(Din Hipopotamul)

Mi-au zis că sunt o sârmă

Mi-au zis că sunt o sârmă
fiindcă sunt slab, zvelt, rezistent,
dar nu-i așa căci de mici știam
că de vrei să rupi o sârmă
dacă n-ai clești e de-ajuns s-o îndoi
într-o parte și-ntr-alta de trei patru sau chiar șase ori
și mă întreb, stând în fața unui perete,
dacă azi pentru mine nu e a șaptea oară
un perete pe care profilul nu se mai
modelează, la lumina serală a lămpii
nu se mai desenează fruntea, bărbia, buzele
un perete alb

(Din Hipopotamul)

Fără busolă

După Darwin ar fi trebuit să fiu eliminat
după Malthus să nici nu mă fi născut
după Lombroso o sfârșesc cu siguranță rău
ca să nu mai spun de Marx, eu, un mic burghez,
prin urmare nu-mi rămâne decât să fug
înainte înapoi într-o parte
(cum făceau toți în anii ’40) dar
mai persistă niște perplexități de-ale mele
mă aflu la est de rana mea?
la sud de moartea mea?

(Din Circul ca ipoteză)

Off limits for doctor K.

Femeile nu știu, nu, nu știu
de ce mă gândesc la ele
cu atâta insistență (iată un exemplu)
mi-o aminteam udând florile
cu o stropitoare de jucărie ;
uneori e nevoie de și mai puțin, de un nimic,
o femeie văzută din spate
un drum între tarlale
și ferească Domnul să le analizăm.

(Din Circul ca ipoteză)

Dasein

Existența peremptorie (dasein?)
a covorului sau a unei șipci din parchet
mă duce pe urmă cu gândul la neant
de parcă aș citi, sau citind de-a binelea
maximele unui înțelept tibetan :
o atingere, un fior, aș zice,
care te face să închizi ochii ca să vezi
pe creste și cornișe de munți
trecând trenuri ce nu trec,
sau pe mine însumi cu o pălărie de pai
pedalând înspre piață
suit pe o bicicletă de damă:
un drum oarecum alb oarecum plat,
și eu pe el ; bun și ?

(Din Circul ca ipoteză)

Circul

Un circ e un circ, chiar și de e mic.
Satul meu devenea parcă mai ușor
când, seara, se ridica marea cupolă
și drapelele se înălțau la cer

când zgomotele recuzitei și jongleriilor
grăbeau bătăile inimii și pașii
iar culorile erau mai adevărate
în aerul proaspăt, era martie, era seară,

și mai ales abastrul, linia munților
în depărtare, fumul coșurilor
și noaptea din spatele clopotniței
care aștepta sârma echilibristului.

Circul pleca dimineața în zori
pe furiș, odată cu tropăitul turmelor,
eu care, așa-mi plăcea, eram deja treaz
vedeam pierind circul, apoi stelele.

(Din Circul ca ipoteză)

Scări

Scări
ce nu duc nicăieri
scări ce suie doar ca să coboare
e greu să te orientezi
în împrejurimile neantului.

(Din Circul ca ipoteză)

Un peisaj docil

Copacul care suia se apleca
apoi suia din nou spre cer
dar de-ar fi luat o formă sau alta
de-ar fi avut o culoare sau alta
ar fi fost tot doar un copac
doar un semn pe spinarea acelui munte
într-un peisaj creat de ochii mei
ca să-nsoțească exaltările mele
mândria mea de drumeț de munte
ajuns în sfârșit puțin sub vârf.

(Din Pe tărâmul de mijloc)

Vâslește în picioare

Vâslește în picioare contra curentului
ca să-și salute prietenii de pe pod
bea cu noi un vin gros și tare
apare și dispare printre copaci
în desișul pădurii.
Este călugărul ce plutește pe un râu înghețat
este Fiul, în ideea incompletă pe care
încerc să mi-o fac despre Treime.

(Din Pe tărâmul de mijloc)

Altă trezire

Primul lucru dimineața
vezi dacă pendula a respectat ritmul
dacă lipiciul pe vechea carte a ținut
dacă o anume floare a înflorit:
controale mulțumitoare
ca să pornești timpul.

(Din Verde variabil)

Lecția de privit

Brațele sunt moi și strâmbe
lentilele sunt opace și zgâriate
greu pot citi ziarul
în caz că merită.
Chestia e că unii ochelari
nu-s făcuți ca să vezi
ci ca să fie văzuți,
cei căzuți într-o încăierare sau
într-un sertar ca pince-nez-ul bunicului
(eu mi i-am pus în gimnaziu
nu vedeam literele mici în greacă)
există chiar ochelari care vorbesc
cei din mormanul din lagărele de exterminare
cei ai înotătoarei, părăsiți pe stâncă.

(Din Verde variabil)

Brânza

Vorbind de un fel de-al meu
de a locui în lumea de acum
(un sistem spațial în care îmi schimb
forma și trupul cu ce-mi stă în jur
cu lucrurile cărora le ies în întâmpinare
ca să viețuiesc în ele și ele în mine)
e cazul să dezvălui că felul acesta
al meu de a sta alături de cotidianitate
mi s-a arătat lămurit de la început
era dimineață, era război, mi-era foame,
mă uitam dintr-o parte într-alta
prin găurile unei felii subțiri de brânză
total absorbit mă simțeam sub o vrajă
eram puțin dincolo și puțin dincoace.

(Din Pe tărâmul de mijloc)

Smaranda Bratu Elian
(nr. 9, septembrie 2024, anul XIV)