Scriitura „migrantă” din Italia. Versuri inedite de Manuela Pană

Manuela Pană este originară din Timişoara şi a venit în Italia cu viză de studii în 1992, imediat după absolvirea liceului la Colegiul Național „Constantin Diaconovici Loga” din oraşul de pe Bega, stabilindu-se la Florenţa, unde a urmat facultatea. De asemenea, a început să scrie în italiană, afirmându-se în cercurile literare florentine şi obţinând până acum numeroase premii. Este membră activă în asociaţia culturală „Giglio Blu” şi preşedinta secţiunii de tineret a „Camerata dei Poeti”, unul dintre cele mai importante foruri literare din capitala Toscanei. În 2010 a publicat prima carte de poezii intitulată Radici d'anima. Trecând de la poezie la proză, lucrează în prezent la un roman scris în limba italiană, din care am publicat un fragment în numărul din mai al revistei noastre.

Despre implicaţiile interioare ale scriiturii atât în propria limbă, cât şi într-o limbă nouă, de adopţie, Manuela Pană ne-a mărturisit:

„Poezia mea se naşte spontan, instinctiv, aşa cum, de altfel, orice altceva aştern pe hârtie. Nu urmăresc un mit, o figură, subiect sau curent literar în particular. Poezia explodează pur şi simplu din trăiri, din emoţii, gânduri sau amintiri. Poezia este o incursiune atât în viaţa reală, cât şi în acea lume paralelă ce poartă la catarsis.

Uneori sunt întrebată ce mă face să scriu în italiană sau în româneşte. Sincer, nu ştiu, nu aleg cum să o fac, nici nu îmi pun problema despre ce se întâmplă acolo în adânc, să-mi îndemne condeiul spre o limbă sau spre alta. Am început să scriu acum câţiva ani. A fost absolut natural să o fac în limba italiană având în vedere faptul că locuiesc aici de douăzeci de ani. Limba lui Dante mi-a pătruns în sânge şi-n măduva oaselor până la ultima celulă, în oricare parte din mine ce trăieşte şi respiră. Este inevitabil să nu fie aşa după o viaţă în care muncesc, trăiesc, iubesc şi fiecare fir mă conduce şi mă lasă pe acest plai numit «leagănul culturii universale», Florenţa.

În mod la fel de inevitabil sunt de neuitat atât originile, cât şi limba de baştină. A avea limba maternă românească nu implică în mod necesar să mă împart în două. Pentru mine este o coabitare plăcută între a avea origini diverse şi a mă maturiza ca individ, în depărtare, la sânul unei mame adoptive, cea italiană în acest caz. Experienţa de adopţie nu înseamnă doar durere, ci şi un drum nou pentru a creşte interior.

O minte creativă nu are nici rasă, nici limbă, nici culoare. Un plăsmuitor al frumosului, fie el poet, pictor, muzician, artist al străzii sau orice altă formă de expresie nu are graniţe, nici limitări. Eu concep în acest fel ideea de poet şi poezie, iar în acest caz sunt mulţumită de ceea ce sunt: rodul unei diversităţi care a făcut să-mi crească rădăcinile sufletului în pământ străin, exact aşa cum am şi dat titlul primului volum de poezii pe care l-am publicat acum doi ani”.

Publicăm în continuare un grupaj de poezii inedite.



Dor

Vreau un pământ care să fie al meu,
cu iz de copilărie desculţă,
cu miros de zăpadă
şi parfum de colac.
Tânjesc după ghioceii şi cireşele
întinse pe o basma veche într-un colţ de stradă
şi tumultul copiilor gălăgioşi
ce se aruncă pe văiug de frunze uscate
în toamna ce s-a lăsat peste inima mea.

Suflet migrant

Mi-e dor de ceva,
De nu știu ce,
De infinit sau de cărare,
De casa veche cu pridvor,
De sufletu-mi de in,
Pierdut, cândva,
La gură de fântână,
în ziua mare.

Zbor

Îmi tac cuvântul
când la geamuri îmi cresc flori,
În nori zac stele
şi-n pământ lumina,
Nimic n-a fost, şi totuși
Zace peste noi,
Un geamăt de abis
Și aripă uitată pe ruină.