Pe „strada lui Morandi”. Universul poetic al lui Marco Vitale

Marco Vitale este un poet italian contemporan cu o voce lirică distinctă, stabilit din 1989 la Milano, unde îmbină traducerea literară cu diverse colaborări editoriale.
Opera sa reflectă o introspecție meditativă și o atenție subtilă asupra timpului, a memoriei și a prezenţei lumii, exprimată într-un limbaj clar și dens.
A debutat poetic cu Monte Cavo (Edizione del Giano, 1993) și a publicat volume importante precum:  L’invocazione del cammello (Amadeus, 1998), distins cu Premiul Alpi Apuane; Il sonno del maggiore (Il Bulino, 2004); Canone semplice (Jaca Book, 2007), finalist la premiile Lago di Orta și Frascati; Diversorium (Il Labirinto, 2016), prefațat de criticul și istoricul literar Giancarlo Pontiggia.
În 2018 a apărut Gli anni (Nino Aragno Editore), o antologie care reunește poeziile publicate în volumele precedente și marchează un bilanț esențial al parcursului său liric.
A fost tradus în germană de Maja Pflug (Ein Winter, Josef Weiss Editore, Mendrisio, 2008), în engleză de Barbara Carle (Emblems of Sleep, Gradiva, New York, 2020), dar și în limba română, în revista Ramuri, nr. 9/2019.  Colaborează cu Cenobio și Succedeoggi și face parte din redacția Edizioni di poesia Il Labirinto.
Cel mai recent volum este La strada di Morandi (Passigli Editori, 2024), prefațat de Gabriella Palli Baroni, în care imaginea evocatoare a drumului alb, legat de artistul Morandi, devine motiv poetic central.
Volumul Gli anni a fost distins cu premii importante: Luciana Notari, Dino Campana, 2019, și Premiul internazional Gradiva, 2020, ca o recunoaștere critică a unei opere solide.
La strada di Morandi a fost inclus între propunerile pentru Premiul Strega, intrând pe lista lucrărilor evaluate în etapa inițială a acestui prestigios premiu italian dedicat poeziei.
Titlul volumului indică o cheie de interpretare, care depășește referința punctuală și se așază în zona unei declarații poetice. „Strada” nu desemnează aici un spațiu urban concret, identificabil topografic, ci un traseu interior, un mod de a privi și de a locui realul. Sugerează mersul lent, repetitiv, fidelitatea față de aceleași locuri și obiecte, asumate nu ca decor, ci ca formă de cunoaștere. Referința la Giorgio Morandi activează o întreagă tradiție a discreției și a rigorii. Acesta este pictorul care a refuzat spectaculosul, alegând să revină asupra acelorași sticle, vase și spații interioare, până când au încetat să mai fie simple obiecte și au devenit forme ale duratei. În acest sens, „strada lui Morandi” nu este un drum care duce undeva, ci unul care se adâncește, care se repetă și se rafinează prin revenire.
Pentru Marco Vitale, aceasta devine un reper etic și estetic. Volumul nu construiește un discurs ecfrastic în sens clasic, nu descrie tablouri și nu comentează biografic opera pictorului. În schimb, poetul preia metoda morandiană: reducerea realului la esențial, concentrarea asupra obiectelor modeste, refuzul zgomotului și al efectului imediat. Poezia funcționează aici ca un exercițiu de atenție, în care lucrurile mici sunt lăsate să existe în tăcere, până când capătă densitate simbolică.
Titlul poate fi citit, astfel, ca asumare a unei filiații. A merge pe „strada lui Morandi” înseamnă a accepta o poezie a limitelor, a repetiției și a răbdării, în care sensul nu se afirmă prin revelații bruște, ci se acumulează lent, prin sedimentare. Este drumul unei maturități poetice care nu mai caută noutatea ca valoare în sine, ci adâncimea, fidelitatea și rigoarea privirii.

Crăciun 1914

Crăciun! Copilul tremură,
măgărușul face pe glumețul:
- Ah, zice, Iisus Cristos al vostru
nu-i decât un sanculot.

Dar boul, cu răsuflarea lui, încălzește
cum știe, ieslea,
iar îngerii, acolo sus, cântă: -  Slavă
pe pământ și în ceruri.

Mai departe, bravii infanteriști a lui Joffre
îngheață în mantale,
și zic: Mulțumim pentru dulciuri,
nemților, ce bune sunt napolitanele voastre!

Și Sfântul Mihail se apleacă peste ei
și, în noaptea neagră, spune:
Crăciun fiilor Franței și glorie
pe pământ ori în ceruri.

Va reveni zăpada

Va reveni zăpada, o revăd
cu tine; prima oară a fost la Milano,
într-un Piazzale Libia cu totul alb.
Mai era atunci poetul,
pe care mi-l închipuiam temător dincolo de perdele,
la etajul întâi al casei;

în ziua aceea domnea o liniște
străbătută de o bucurie fină, umbrela roșie
apoi pierdută și o încântare care, poate,

nu a mai fost niciodată regăsită.

O creastă de anemone de câmp

O creastă de anemone de câmp
de silene, saxifrage
și apoi albastrul lui Novalis, totul
strălucește peste o limpede întindere de iunie,
și deja o albă ghirlandă de nori subțiri se mișcă
pe cerul deschis
și rămân în amintire
și numele, și lumina.

Nu mă gândeam la Persefona, când scriam

Nu mă gândeam la Persefona, când scriam
despre o rodie și semințele ei
șase la număr
ca să urci iarăși la cei vii. Poate
nici nu mă gândeam de fapt,
iar rubiniul rodiei era o mantie
a fragilității, dar atât de groasă,
atât de cuprinzătoare, încât
îi mai păstrez amintirea.

Așa cum scriai odinioară (lui Roberto Deidier*)

Așa cum scriai odinioară,
poate că nu mai scrie nimeni
era stranie
acea suită de imagini tăiate,
nu se știe cum, dar strânse
în construcții franțuzești - embleme
sclipitoare, foarte sobre,
întâlniri solemne.
O, prietene, cât de puțin ne rămâne,
și de ce oare mă întreb
s-a întâmplat ca destinul tău
să treacă pe acolo?
Și melancolia,
acoperită de un zâmbet care poate deja știa.
Da, cuvinte de nespus,
așezate de tine ca niște țepi, și zâmbetul acela
cum nu se potrivesc în lumină,
cu singura mea amintire îndepărtată.

* Poet și eseist italian (Roma, 31 august 1965)

Da, poate numai în romane

Da, poate numai în romane
dacă s-au păstrat și au ajuns,
prin luminile adânci,
un înainte și un după care au prins formă
au conturat un timp
care n-a fost al meu, dar urcă,
precum vechea stradă a lui Morandi,
linia fină, opacă, a prafului.

Prezentare şi traducere de Carmen Teodora Făgețeanu
(nr. 1, ianuarie 2026, anul XV)