Maria Borio, poeme inedite

Maria Borio este poetă și eseistă. Doctor și cercetător în literatura italiană contemporană, coordonează secțiunea de poezie a revistei Nuovi Argomenti. Cea mai recentă carte a ei de poezie este Transparența (colecția Lyra giovani, coordonată de Franco Buffoni, Interlinea, 2019), tradusă în SUA; precedenta, L'altro limite (Pordenonelegge-Lietocolle, 2017), a fost tradusă în Argentina. Ultima sa carte de eseuri este Poetici și indivizi (Marsilio 2018). A publicat plachetele Dal deserto rosso  (Stampa2009, 2021) și Prisma (Zacinto, 2022). Printre premiile pe care le-au câștigat cărțile ei se numără Mauro Maconi și Città di Fiumicino. Este redactor al site-ului cultural Le parole e le cose. Fondatoare a festivalului european Poesiæuropa, colaborează cu programele Radio 3 Rai și cu catedra de literatură italiană contemporană a Universității din Perugia.
Poezia care identifică și unește în jurul eu-lui este poezia care te pierde cînd ești cel mai în centrul lucrurilor; aparent, cel mai aproape de tine. De aceea, spuneam mai demult, în poezia Mariei Borio elementele se insinuează fără știrea poetei și vorbesc (construiesc; dau consistență) singure, ca și cum nimeni nu ar fi acolo să le vadă sau să le ignore, iar poeta, deși nu le influențează cu nimic prezența (nici când iau forma unor elemente mai mari, nici când forma iubitului; o prezență grea, sigură) o conștientizează și îi (și astfel își) dă legitimitate! Astăzi, mai matură în spațiul liminal între ceea ce se poate cunoaște și ceea ce rămâne de neînțeles din (și de către) sistemele ”supreme”, în spațiul Pierderii, Maria Borio, abstractă și intimă (post-confesiv, cu reflecție și interogație), transparentă și polifonică, pierzându-se (în spațiul colectiv), se regăsește cu o și mai mare absență (în cel personal) – nu una a ei însăși, ci a identităților succesive pe care umanitatea le întinde umanului și pe care Borio, fragmentar, le destramă, le destructurează. În această absență Maria Borio reușește să fie prezentă.   

PIERDEREA

Aș fi putut să fiu mai puțin.
Inexistentă. Da.

Știu că atunci când scriu
sistemele supreme nu pot înțelege.
Nu am alte pretenții.

Pierderea. Da. În scris, așa cum în iubire.

Să te pierzi, laț după laț,
o revoluție în gravitație.

Dar într-o lume goală
să restitui.

•

Să-mi dau seama că nu am fost niciodată o excepție
mă leagă de Occident

sub nivelul miturilor și al teoremelor,
sub ochiul lui Dumnezeu
și apoi emoțiile la îndemâna tuturor

pentru a fi un om care trebuie să se entuziasmeze
și bâlbâie descoperirile ca pe niște etichete:
înainte sateliții lui Jupiter și după infinitul?

Și totuși specia mea își continuă castelele…
însă, într-un vis, ultima față de pe pământ
dialoga cu prima într-o limbă inteligibilă

întreba: viitorul este poate necunoscut pentru cine
l-a avut în față și limpede pentru cine
pare să nu-l mai poată avea?

Aștept Nu-ul, ca să mă găsesc.

•

Omoplați strânși înăuntru, ca un arici,
când ți se spune un Da pentru un Nu
și Nu-ul se extinde fără sens.

Astfel o mângâiere egoismului și una iertării:
dar să le recunoști…

•

Fiecare are în minte propriul său Nu,
fiecare, dacă-l spune, există cu atenție –

este o lege a expansiunii:
nu trăim mult, dar funcționăm
în mod elementar – un Nu după altul

ne curățăm fața pentru noi icoane
pe fundalul pereților casei
cu o cafea lângă pâinea tăiată
și armonioasa mașină de spălat vase care păsărilor
le fură scena.

Zboară și ele ca să supraviețuiască,
și ele în fond știu
că e mai bine să te lași iubit
fără să înțelegi cu ce semeni…

Și tu ce altceva puteai să meriți?

Să le recunoști, să te recunoști pe tine însuți, sau să fii recunoscut
mestecat, proiectat în lumină, ridicat?

Toate acestea poate nu ți se vor părea excepționale
și totuși sunt atât de grele, ca și cum ai apăsa tasta sfârșit
și ai sta cu versurile păsărilor
care strigă fără însemnătate.

Ia vasele fierbinți, privește cum strălucește
micul dejun în farfurie, trece-ți degetele prin păr
– și neconfesabil în dezvrăjire
țese începutul unui Da.

•

Dacă îți lași ochii larg deschiși
o măsură elementară se va imprima în creier
și vei uita ceea ce puteai fi.

În fața ta sistemele supreme se vor sfărâma
într-o furtună de forme de neimaginat
și nimeni nu-ți va putea spune cine și cum să fii,
cine și cum tu însuți dacă nu tu însuți –
cine și cum luminează pielea.

Când se va sfârși ploaia
vei simți recunoștință?

Îți vorbesc ție, pentru că pentru mine în tine
nu există spațiu –

dar asta va fi de ajuns
pentru a sta în cine și cum suntem
și a ne regăsi?

•

Proba este să ne facem mai simpli, să trăim la limită
și totuși să fim – precum această muzică
neverosimilă care urcă printre copacii negri
și cerul negru sau ceva gen o iubire neagră
și un deget nemișcat pe buze.

Da, Nu? Acolo jos luminile intermitente
nu stau în tăcere,
înlocuiesc o absență:
viitor – și totuși eu sunt
cel ce nu era.

Da, Nu. Nu există probe.

Atunci mă estompez prin camere ca în anumite fotografii
unde corpurile se întind fără un centru
și formează un țesut luminos
respirație după respirație
nu se potrivesc cu nimic.
Mă destram. De mine însămi uit:
pierderea perfectă.

Și totuși, după această pace, un asalt –
teama de a fi devenit celălalt
pentru că l-am iubit?

Viitor – te întorci singur în absență.

(poem inedit)

Traducere și prezentare de Daniel D. Marin
(nr. 12, decembrie 2025, anul XV)