„Italia: canalul, strada, omul”. Versuri de Mihai Cezar Popescu

Sub titlul Italia: canalul, strada, omul, publicăm un grupaj de versuri de Mihai Cezar Popescu, dedicate universului italian. Din aceeaşi perspectivă, în 2018 i-a apărut volumul bilingv Ricordati di me, Italia. Poesie (Amintește-ți de mine, Italia. Poezii), la editura Ariete-Pangloss, în colecția de poezie Mandala, fiind recenzat în revista noastră de către doamna prof. Smarandu Bratu Elian, care ni-l prezintă pe autor.
Mihai Cezar Popescu și-a luat diploma în medicină în 1973 și, încă înainte de a deveni ceea ce este acum – anume medic primar și șeful secției de medicină internă-cardiologie la un important spital din București, profesor universitar și autor a circa 200 de lucrări științifice – a petrecut un timp în Italia ca medic; acolo a strâns prietenii temeinice, și-a perfecționat limba italiană și s-a adăpat la cultura și poezia Italiei. Dar mult înainte de toate acestea, când era încă student, a debutat ca poet în reviste românești, iar apoi, din 2002, a publicat periodic, în limba română, volume de poezie și de proză precum și traduceri din literatura italiană modernă (opere de Simone Bandirali, Giorgio Bocca, Franco Galiano ecc.).
În afară de aceste două ocupații practic permanente, cea de medic și cea de scriitor și italienist, Mihai Cezar Popescu desfășoară de mai bine de douăzeci de ani o neîntreruptă activitate culturală în calitate de fondator și redactor șef al revistei culturale „Logos” (unde printre altele au apărut și traduceri din poezia italiană), iar din 2016 este redactorul șef al revistei Societății Medicilor Publiciști și Scriitori din România, „Fântâna din Kos”, care publică uneori și texte de autori străini și în limbi străine, desigur și în italiană. Nu trebuie uitat nici că poetul-medic este și membru al Comitetului Director al  „Union Mondiale des Ecrivains Médecins”. 

Potenza della lirica

Ceața de oră viorie,
nor peste canalul liniștit.
Încet-încet Santa Lucia
coboară în apa translucidă
pe scări de mucegai
și plânge.
Table gălbui ruginesc
a destin prăbușit
încă de multă vreme.
Mereu mai mult
în viu tumult
miriade de pești,
făpturi fabuloase
se curg spre Rialto.
„Neliniștile ne vin din Torcello”
Mormăie bătrânul pescar
în timp ce San Giorgio
privește tăcut
Eternitatea.

Lumina Umbriei

Sub gândul francescan
mila se scurge ca și mierea
peste pietre și pe trupuri.
Lanțul cel vechi
de o mie de ani
potolește durerea.

În simetria  încremenită
a  Arcului Etrusc,
în vers de caprifoliu,
eu – tu
ne distilăm,
picurăm încet,
dureros de încet,
fără de urmă
în starea de început
starea de  amândoi.

Peisaj sicilian

Un drum prăfos
pornește de la poarta verde
străjuită
de stâlpii greoi
din cărămidă veche.
Pietre tăcute,
șiruri de pietre albe
Spinări de oi nemișcate,
arse de soare
și roase de vânt
împart iarba înaltă
în drumul ei
către cer.
Ramul de caperi
freamătă stins
atunci când speriată mierla
își ia deodată zborul.

Davide

„Oh, Doamne!”
gândi Davide,
sicilianul bărbos.
Atunci când
Ușa greoaie a masseriei
frecând ușor pragul de piatră
îl izbi în picior.
„Și binecuvântat
sunt totuși”
gândi din nou,
așa cum sta așezat
pe treapta de jos,
ascunsă în răcoare,
cu izul ei de mucegai
și de sudoare.

Aventura lui Canetti

Messer Canetti s-a rătăcit
într-un timp improbabil
ce nu-l mai recunoaște.
Prins
în labirintul transformării,
calea întoarcerii
pierde
cu fiecare zi
cu fiece minut
și orice fir de păr
caut
în oala cu sânge
de iepure șchiop
și rădăcini roșii
de eucalipt
sădit o mie de ani,
înainte de pătrarul al doilea
al lunii ascunse.
De atunci,
Messer Canetti
își caută scăparea
În însuși aurul
credinței sale.

Mihai Cezar Popescu
(nr. 3, martie 2023, anul XIII)