Întâlnire cu poetul Milo De Angelis la Accademia di Romania in Roma

Așa cum scriam în numărul din octombrie, alinierea astrelor (adică fericita colaborare dintre Institutul Italian de Cultură din București, Muzeul Național al Literaturii Române și râvna neobosită a poetului vrăjitor Dinu Flămând care atrage an de an în România mari poeți ai lumii) a a făcut ca Milo De Angelis să fie prezent la cea de a XIII-a ediție a Festivalului Internațional de Poezie de la București, să primească marele premiu al festivalului și să-și lanseze proaspătul volum de versuri, bilingv, In apnea / În apnee (ed. Humanitas, colecția Biblioteca Italiană, București, 2023), primul publicat în limba română, în tandem cu la fel de proaspătul volum bilingv al lui Dinu Flămând, Om cu vâslă pe umăr / Uomo con remo in spalla, apărut în Italia (ed. Raffaelli, Rimini, 2023). A fost o seară magică, în primitoarea grădină a Muzeului. În același număr al revistei noastre promiteam să revin asupra volumului lui Milo De Angelis și să ofer cititorilor și o mică selecție din poeziile cuprinse în volum. O fac acum îndemnată de un prilej anume: acela că astrele, în chip minunat, s-au mai aliniat o dată, aducându-i împreună  pe cei doi poeți, la începutul acestui an, cu ocazia Săptămânii Culturii Române (centrată pe ziua de naștere a lui Mihai Eminescu, 15 ianuarie) la Accademia di Romania in Roma. De această dată, evenimentul, despre care voi vorbi mai jos, a fost rodul inițiativei Oanei Boșca-Mălin, director de programe în prestigioasa instituție românească din cetatea eternă, și, firește, Institutului Cultural Român care o patronează. Nu trec mai departe înainte de a sublinia perfecta organizare, luminata introducere și moderare a serii și cordiala și eleganta ospitalitate, toate datorate acestei doamne fermecătoare (care mi-a fost studentă și pe care o urmăresc cu bucurie cum face să înflorească, nu fără eforturi și greutăți, Accademia și prestigiul ei roman).
Iată când, unde și cum s-a petrecut cu adevărat această a doua întâlnire a poeților: în data de 18 ianuarie, în eleganta și ampla sală de conferințe a Academiei, în fața unui public neașteptat (cel puțin pentru mine) de numeros și interesat, s-au așezat dinaintea microfoanelor, la lunga masă din fața auditoriului, și au luat cuvântul, după introducerea bine documentată a Oanei Boșca-Mălin, următorii invitați: alături de cei doi poeți, Milo De Angelis și Dinu Flămând, doi mari specialiști în poezie contemporană, anume profesorul universitar, important critic literar, eseist și semiotician italian, Luigi Tassoni, specialist în poezia lui De Angelis – care ne-a oferit o prezentare a avatarurilor lirice ale poetului italian, și poetul, eseistul, criticul literar, filologul și incredibilul poliglot brazilian Marco Lucchesi, bun cunoscător (și) al limbii române – care a făcut o analiză subtilă volumului bilingv al lui Dinu Flămând, insistând pe anvergura culturală a versurilor și pe complexitatea muzicală atât a originalului cât și a traducerii. Firește cei doi poeți au citit din propria operă în limba proprie, apoi Dinu Flămând citind traducerea românească a poeziilor alese de Milo, iar editorul  Walter Raffaelli – binevenită prezență la eveniment – citind varianta italiană a poeziilor recitate de Dinu. Rolul meu, în această ilustră serie de specialiști, a fost acela de a întinde o punte între cele două volume în măsura în care am făcut posibilă apariția amândurora: în calitate de îngrijitoare a volumului De Angelis și coordonatoare a colecției Biblioteca Italiană care îl găzduiește, și de traducătoare în limba italiană a volumului lui Dinu Flămând.
Să revenim însă la Milo De Angelis și la poezia sa, așa cum reiese ea din acest prim volum apărut în România.  

Milo De Angelis (n. 1951) este poet, prozator, critic literar,  eseist și traducător al unor opere poetice fundamentale scrise în limba franceză sau latină. Ca poet a debutat în 1976 cu volumul de versuri Somiglianze /Asemănări, urmat de alte nouă volume; în 2018 editura Mondadori a publicat într-o masivă culegere creația sa poetică de până atunci, pentru ca aceeași mare editură să lanseze în 2021 cel mai recent volum de poezii al său, Linea intera, linea spezzata / Linie continuă, linie frântă, iar anul acesta, și culegerea poeziilor de tinerețe inedite.  
Considerat unul dintre cei mai importanți poeți ai Italiei de astăzi, Milo De Angelis este deja socotit de o bună parte a criticii din peninsulă un clasic printre contemporani, pentru că, începând chiar cu primul său volum de versuri, el a produs și a promovat o importantă înnoire a poeziei italiene: a eliberat-o de experimentalismele neoavangardei, de variile și contradictoriile ideologii care o guvernau pe aceasta și pe cele opuse ei; pentru că poezia lui De Angelis, inspirată de existențialismul heideggerian dar, în egală măsură, și de o reflexie profund personală, recuperează unele dintre caracteristicile liricii marilor poeți de la mijlocul secolului precedent – clasicii secolului XX – fiind uneori etichetată ca neoermetică, fără însă a cădea în atemporalitatea și în vraja evocatoare a cuvântului ermeticilor; pentru că poezia lui De Angelis a devenit pe dată inspiratoarea unei întregi noi generații de poeți, printre altele, poetul fiind și fondatorul, în 1977, al revistei „Niebo”, important laborator de înnoire a poeziei din peninsulă.
Condensată, fragmentară și criptică la începuturi, devenită apoi mai curgătoare și mai transparentă, poezia lui De Angelis se focalizează în esență pe aceleași teme, denumite de el obsesii: o viziune tragică asupra existenței cuprinse între două neanturi, tema morții, care corodează și momentele de exaltare a vieții și evocările luminoase, într-un contrast existențial chinuitor. Motive (moartea, neantul sau, mai corect spus, nimicul, detaliul concret care se esențializează în imagini, gesturi, cuvinte, sportul ca moment unic de agonism și triumf al vitalității) traversează întreaga sa creație poetică, asemeni unor arhetipuri ideatice transpuse într-un stil foarte personal: fragmentar, plin de întreruperi, de adresări directe, formulări aforistice, aluzii autobiografice etc.
Volumul In apnea / În apnee, apărut în colecția Biblioteca Italiană în frumoasa traducere a două afirmate italieniste, Aurora Firța Marin și Dana Barangea, este un unicat în ce privește atât colecția cât și poezia lui De Angelis: în ce privește colecția deoarece este un volum jubiliar, fiind al 50-lea; deoarece este primul care apare după dureroasa dispariție a lui Nuccio Ordine, fratele meu întru coordonarea colecției; deoarece este primul dedicat unui clasic în viață. În ce privește opera lui De Angelis – foarte bogată și cu nu puține diferențe tematice și tonale de la o etapă la alta – deoarece, fiind o antologie de autor dedicată anume acestei apariții, este o selecție excepțională care străbate toate volumele publicate de poet, parcurgând așadar toate etapele de până acum ale creației sale și oferindu-ne în acest fel și perspectiva autorului, din acest moment, asupra propriei poezii.   
În cele ce urmează ofer cititorilor noștri un mic eșantion din această antologie românească spicuind cronologic din câteva volume ale poetului ce au marcat etape distincte în creația sa. Fiecare poezie poartă la sfârșit inițialele traducătoarei.
Două explicitări: în 1996 Milo De Angelis se angajează ca profesor de literatură la închisoarea de maximă securitate din Arte, suburbie a Milanului, unde va continua să predea până în 2018 – experiență răvășitoare care lămurește unele poezii; iar în 2003 și-a pierdut soția, poeta Giovanna Sicari, după zece ani de lungă suferință și de tăcere poetică – ceea ce ajută la înțelegerea volumului Tema despărțirii.   

Din volumul ASEMĂNĂRI (1976)

T.S.

I
Fiecare dintre voi va fi simțit
somnul molatic, vârtejul nespus de dulce
care pe pat ușor se lasă
pe urmă arborele, scoarța, alga
ochii nu rezistă
iar flacoanele nu mai sunt amenințătoare
în lumina clarobscură-a după-amiezii
în timp ce o mie de animale
înconjoară targa, opresc infirmierii
dezastrul respirației tot mai stinse
în geamurile jivrate
ale ambulanței, apare
pervazul unui etaj, timpul
care-i eliberează pe cei vii
și-i face să alerge cu pupilele electrizate,
în clipa ofertei, ca ele să lucească.
Și brusc, liniștea
viei și a fântânii, cu piatra lustruită
împărțind carnea
o calmă cufundare în grâu
în timp ce femeia naște pe câmp
tot mai lent,
până ce fiul se întoarce-n fecundare
și mai înapoi, în sărut și în lumina
unei încăperi, marea oglindă,
dorința ce se naște, gestul.
(trad. Dana Barangea)



LUMINĂ PE TÂMPLE

Ce zâmbet straniu
apare pentru a exista, nu pentru a avea dreptate
în piața asta
cel ce mărturisește și cel ce alină tac deodată,
e iunie, în plin soare, apare îmbrățișarea
imediat, nu mâine

după-amiaza, reflexele
pe mesele restaurantului nu dau explicații
lângă unghiile roșii
coincid cu frazele
asta e mângâierea

ce uită și dedică
privind în ceașcă picăturile
rămase și se gândește la timp
și la unica lui vorbă de iubire: “acum”.
(trad. Aurora Firța Marin)



DOI ÎN PUTEREA ELEMENTELOR

Nu știe care-i clipa el, el ce așteaptă
acuma, el,
care o întreabă din priviri
când peste drum întinderea de nea
în brațe îi cuprinde pe amândoi
și poate
aerul rece e cel ce trebuie să hotărască, fără pretenții,
să sugereze pasul, clipa
în care s-o atingă pe palton
la sud, la est
de părului ei. Iată. O adiere
se ridică. Poate că asta-i clipa, poate asta-i.
O privește, închide ochii și greșește.
(trad. Aurora Firța Marin)



Din volumul TEMA DESPĂRȚIRII (2005)

*

Nu ne mai e dat. Plânsul ce dădea
în hohote de râs, nopțile când alergam
pe strada Crescenzago, urmărind neonul
unui chioșc de ziare. Nu ne mai e dat. Nu mai e a noastră
emoția de-a aștepta miezul nopții, de-a aștepta
ca miezul nopții să intre-n adevăratul lui tumult,
în frenezia fiecărui ceas, a fiecărui ceas.
Nu ne mai e dat. Unul singur e timpul, moartea
una singură, puține obsesiile, puține
nopțile de dragoste, puține sărutările, puține străzile
ce duc dincolo de noi, puține poeziile.
(trad. Dana Barangea)

                                                                         
*

În tine se-adună toate morțile, toate
geamurile sparte, paginile spelbe, șovăielile
gândului, în tine se-adună, vinovată
de toate morțile, neîmplinită și vinovată,
în veghea tuturor mamelor, în veghea ta
neclintită. Se-adună acolo, în mâinile
tale firave. Merele din piața asta au murit,
poeziile astea se-ntorc la gramatica lor,
în camera de hotel, în baraca
a ceea ce nu se leagă, suflete fără odihnă,
îmbătrânite buze, scoarță jupuită de pe trunchi.
Au murit. Se-adună acolo. Au greșit,
nu au făcut ce trebuia.
(trad. Dana Barangea)


Din volumul ACEA PLECARE-N ÎNTUNERICUL DIN CURȚI (2010)

Întunecat. Întunecat era miezul lui august
ca un trup gol. N-aveam
nici stare, nici putere să mă mișc: doar sângele
pe buze îmi zvâcnea. Bezna
venea din respirația amplă, din aripata săgeată
care pătrunde în lume. Bezna
era acolo. Era acolo, pe culmile
primei căderi, eram chiar eu
frigul ăsta care-mi vorbește peste veacuri.
(trad. Dana Barangea)

                            Pentru Viviana Nicodemo

Prietenă dragă, am auzit
că ai atins o limită. Și eu
în pauzele unei morți unice și fără de sfârșit
dormeam printre sălașele
unde iarna se întâlnesc
cu ghemul de idei și vorba
dezlânată: intra parfumul
strugurilor stafidiți, iar neaua
întâlnirii a simțit
în noaptea-ți, noaptea mea.
(trad. Aurora Firța Marin)

*

Așa e. Amintirile
unui om erau numai această
mână de silabe. Numai ele
se întorc din beciurile
locuite în van.
Și sunt punctuale, sunt
azvârlite dincolo de stânci, șoptesc
cuvinte uluite, sunt o zbatere
de aripi întinse, adepte
ale unui cult obscur. Acum tu
trebuie să traduci.
(trad. Aurora Firța Marin)


Din  volumul ÎNTÂLNIRI ȘI PÂNDE (2015)

Dulce nimic
ce m-ai purtat prin anii
sunetului pur, când totul se răspândea
în nesfârșitele povești ale părinților
și lumea neștiută ne-a chemat...

...tu însă, nimic întunecat al pribegiei,
nimic al sufletelor fără de răspuns,
nimic înfuriat și-nsângerat,
arsura florii retezate...

dulce nimic și-ntunecat nimic
voi sunteți una pe vecie.
(trad. Aurora Firța Marin)



MAXIMĂ SECURITATE

IV
Văzut-ai cum se năruie viața ta
printre arbuști și demoni de noroi și codicile
și-ai cunoscut puterea unei celule
precum o umbră lovită
se-ntuneca armonia celor vii
tânăra moartă brațele-și cresta
transformând tatuajul în ceva etern.
(trad. Aurora Firța Marin)

XII

În vârful acestui creion
stă destinul tău, uite, în vârful
ascuțit, fragil ce scrie pe o foaie
umbra fiecărei fraze, scrie
zidurile oarbe, atenuanta, monologul
destinul tău e chiar aici, în această
mutare nemișcată, în acest surâs
insesizabil oferit de-un om
lumii înainte să dispară.
(trad. Aurora Firța Marin)

                                                          

Din volumul LINIE CONTINUĂ, LINIE FRÂNTĂ (2021)

NEMINI *

Urci în tramvaiul paisprezece și ți-e dat să cobori
într-un timp ce l-ai măsurat de o mie de ori
fără a-l cunoaște cu adevărat,
observi deasupra firele cum se perindă și jos asfaltul ud,
asfaltul ce primește ploaia și cheamă din adânc
și ne adună într-o suflare nepământeană, iar tu atunci
te uiți la ceas, pe vatman îl saluți. Totul e neschimbat
dar nu-i din lumea asta și ștergi cu palma
geamul aburit, privești fantasmele care gonesc
pe șine, iar când în grabă ea coboară cele două trepte
în haina ei ca amarantul, zâmbindu-i tu îi faci cu mâna
și pare un salut, dar este un adio.
(trad. Dana Barangea)



AUDIERE

Iar tu începi să simți, în cuvintele spuse, suflarea
celor nerostite: acolo sunt, acolo ele-ți bat la ușă
și nu vor să plece, neclintite rămân până seara,
îți ating obrazul și-abia în zori se risipesc.
Rămân acolo și camera devine o aulă de tribunal iar tu
ești inculpatul. Acuzația este mereu aceeași: tăcerea.
Atenuantele n-au importanță: trebuia să vorbești, trebuia
să scoți fiara la lumină, să supui demonul negru judecății publice,
să-l arăți primăverii, să-l vânturi prin lume, să te vindeci.
(trad. Dana Barangea)



EXODOS (II)

Tânăr să mor, mereu am vrut, să mor
primăvara, să presimt cum gândurile se destramă încet
genunchiul putrezește, să mor ca săritorul rus
care a lovit cu ceafa trambulina, ca un poet
care a dat totul la prima lui carte, zen diafan
fără de zei și fără de împărtășanie, să mor așa, băieți,
suspendat în foarfeca ce a fost mândria echipei
și care a stârnit un ropot de aplauze, tânăr să mor
întins, unde bate soarele în odaie, să mă înec
în sângele ce curge tot mai tare, să alerg
prin venele care se cască, să fac cu ele o tură de stadion.
(trad. Aurora Firța Marin)



PENULTIMUL DISCURS AL LUI DANIELE ZANIN

Antenele se mișcă în vânt
trupul se clatină dar e hotărât să își rostească
acuzațiile cu glas tare. Tot cartierul,
cu sufletul la gură, scrutează băiatul lung și slab
cocoțat pe-acoperiș, în pulover alb, cu degetele
murdare de făină. Fiecare așteaptă verdictul.
Fiecare în propriul său mister
se cufundă și-n sus privește, fără a ști
precis unde se află, dar convins
că pentru el sunt cuvintele-acelea
pe care le-ascultă când el le rostește.

„Mă numesc Daniele și m-am gândit serios la viață.
Viața și cu mine am fost două ființe
care se acuzau una pe alta, până ce-o forță aprigă
potrivnici ne-a făcut și-n toate am început
să văd reversul medaliei, am început
să-not în lacurile asfințitului și-acuma sunt aici
cu ochii scobiți și lacrimile de plumb
și-n fiecare dimineață v-am strigat, pe nume
unul câte unul v-am strigat
până când nu v-am mai văzut și pentru
mine a început această nesfârșire
de ceasuri pustii și clipe moarte.”

„Ascultați-mă bine, căci n-o să vorbesc de două ori.
M-am născut la sfârșitul unui chef, în Gallaratese,
când în clubul de bowling s-a luat lumina și toți
au plecat acasă.
Am strigat că-i târziu, și chiar era târziu.
Muzica sferelor s-a prăvălit pe o plută,
plânsul mi-a secat inundându-mi toată viața,
pe veci m-am rupt de mine însumi, iar mâna
zânei am pierdut-o și tuturor v-am aruncat în față
punga mea cu zaharicale.”

„„În cada-n care într-o după-amiază am intrat
văzut-am sfârșitul despărțit de început,
primele fisuri ale surâsului și devenit-am clipă oxidată,
crâmpei de știre de nimeni luată-n seamă, văzut-am
nebunia pe unghiile mele desenată, văzut-am
pentru prima oară caii mei dragi
pironiți într-un carusel de piatră,
prin colțuri întunecoase rătăceam, cu un picior
cufundat în var, studiam cărțile
anticilor și-ale modernilor, umpleam bucătăria
de hârtii și însemnări. Pe urmă gheara unui pisoi gri
a sfâșiat toată gândirea lui Hegel.”

„În becurile stinse am început să văd
chipul tatălui meu, am început să sug venin
cu paiul, în apele trecutului
m-am cufundat
și mi s-a arătat umbra lupilor, în gură mi-a intrat
ca un harpon, lăsându-mă mut: din leagănul
de smoală auzeam urletele nebunilor
până când hibiscusul brusc s-a ofilit și-am înțeles atunci
că erau șapte zile de când sub perna mea
dormea ea, moartea.”

* În limba latină, pronume nehotărât la dativ, însemnând „nimănui”.







Smaranda Bratu Elian
(nr. 2, februarie 2024, anul XIV)