„Am văzut fața și lăuntrul unei clipe”. Versuri de Milo De Angelis

Periferii urbane, spitale, chioșcuri de ziare, tramvaie și străzi în miezul zilelor de vară, colțuri familiare de apartament percepute brusc într-o nouă lumină, peroane, trenuri, neoane stradale – toate aceste repere circumscriu, în poezia lui Milo De Angelis, o topografie interioară în care obiectele, animate sau inanimate, își emit neîntrerupt vibrația originară. Fiecare loc îndrăgit conține în sine promisiunea unei întoarceri. Această întoarcere îmbracă forma unui ritual, a unei lente și repetate explorări, unde vehiculul, pentru De Angelis, e poezia. Astfel, poezia apare ca un imperativ al aducerii înspre lumină, ca un spațiu al centrării, asemănător, într-un sens, spațiului carceral – corespondență deloc întâmplătoare, având în vedere activitatea didactică pe care De Angelis o desfășoară  actualmente într-un penitenciar milanez.
Născut la Milano, în anul 1951, Milo De Angelis a debutat cu volumul Somiglianze (1976), continuând cu Millimetri  (1983), Terra del viso (1985), Distante un padre (1989), Biografia sommaria (1999) Tema dell'addio (2005), Quell'andarsene nel buio dei cortili (2010).
Selecția propusă face parte din volumul Tema dell’addio (Tema bunului-rămas, 2005), o meditație asupra sensului desprinderii și asupra rolului memoriei, un document liric conceput în urma pierderii premature a soției, poeta Giovanna Sicari.


Vom vedea duminică

*
Să număr secundele, vagoanele Eurostarului, să te văd
coborând de la numărul  nouă, căruciorul, zâmbetul,
bătăile inimii, vestea, vestea cea mare.
Asta s-a întâmplat, în 1990. S-a întâmplat, fără îndoială
s-a întâmplat. Și încă mai înainte, scufundarea în Ticino
în timp ce mingea dispărea. S-a întâmplat.
Am văzut fața și lăuntrul unei clipe.
Zânele se întorceau în locuințele sărmane, uraganul
umplea un cer halucinat. Fiecare lucru era acolo,
pustiu și plin, pentru noi care așteptam.

*

Milano era asfalt, asfalt lichefiat. În pustiul
unei grădini a venit mângâierea, penumbra
blândă ce s-a lăsat peste frunze, oră fără sentință,
spațiul absolut al unei lacrimi. În echilibru
între două nume, o clipă a înaintat spre noi
s-a făcut luminoasă, pe piept s-a așezat respirând,
peste marea, necunoscuta prezență. Să mori a fost acea
sfărâmare de linii, noi acolo și gestul pretutindeni,
noi risipiți în încordările supreme ale verii,
noi între oasele și esența pământului.

*

Nu mai e dat. Plânsul ce se prefăcea
în râs nebun, nopțile când alergam
pe Via Crescenzago, cu ochii după neonul
unui chioșc de ziare. Nu mai e dat. Nu mai
așteptăm cu-nfiorare să vină miezul nopții,
nu-l mai așteptăm să intre în adevăratul său tumult,
în frenezia fiecărui ceas, a fiecărui ceas.
Nu mai e dat. Unul singur e timpul, moartea
doar una, puține obsesiile, puține
nopțile de dragoste, puține săruturile, puține străzile
care duc dincolo de noi, puține poeziile.

*

Totul era deja pe cale. De atunci până aici. Tot
timpul, luminos, ne adia pe buze. Toate
suflările se adunau în colier. Umbrele
din Lambrate închiseseră ușa. Întreaga încăpere
se strânsese-n primul palpit. Negrul
părului tău peste galbenul ultimei raze.
De atunci până aici. Era prima zi de vară.
Tăcerea ne umplea fruntea. Totul
era deja pe cale, de-atunci, totul era aici, unic
și pierdut, al nostru și îndepărtat. Totul cerea
să fie așteptat, să se întoarcă la adevăratu-i nume.

*

Nu mai era timp. Camera încăpuse într-o fiolă.
Nu mai era dat să împărțim esența. Nu mai aveai
colierul. Nu mai aveai timp. Timpul era o lucire
marină printre storuri, o petrecere între surori,
rana, cuțitul la os, Villa Litta. Nu mai era
ziuă. Umbra pământului ne umplea ochii
cu spaima culorilor dispărute. Fiecare moleculă era
în așteptare. Am privit mâinile cum se prindeau
una de alta. Nu mai era lumină. Încă o dată
ne cheamă, judecați de o stea fixă.

*

În vara timpului omenesc, în ultima vară
erau toate străzile. Prenestina
cu centurile ei ajungea până la marea
vechiului Taranto și la grădinile Porta Venezia,
geografie de legături nesperate, timp ce nu se pierde,
toate străzile, toate iubirile topite-n una singură
și renăscute, pașii din fața ușii, privirile
pe interfon, toate glasurile, accentele, silabele,
tu care ieșeai zâmbind cu căciula ta
și mergeai hotărâtă spre autobuz.

*

A fost o aniversare la început, desigur.
Cinci lumânărele albastre, rudele niciodată văzute,
urările. A fost, asta a fost.
A cinsprezecea a fost la Monferrato, îmi amintesc,
cu Luisella și Cristiana, turneul de lupte pe Pad,
corpul înfrânt, sânul întrezărit. A fost acolo.
În zbuciumul tainic se forma o osatură, sensul
orelor frânte. Totul era mai aproape de sânge
decât de curcubeu. A fost. A fost. Ochii
căutau, în materia răvășită, o tăietură.
Pe chipul îmbătrânit al unei femei lumea întreagă
se ofilea. Ca să renască într-o luptătoare mai apoi.
Lapte și cruce. Calea celor rătăciți. Temă făcută.

*

În tine se-adună toate morțile, toate
geamurile sparte, paginile uscate, șovăielile
gândului, se-adună în tine, vinovată
de toate morțile, neîmplinită și vinovată,
în veghea tuturor mamelor, în veghea ta
neclintită. Se-adună acolo, în mâinile tale
slăbite. Merele din piața asta au murit,
aceste poezii se-ntorc în gramatica lor,
în camera de hotel, în baraca
a ceea ce nu se leagă, suflete fără odihnă,
buze îmbătrânite, scoarță jupuită de pe trunchi.
Au murit. Se-adună acolo. Au greșit,
au greșit intervenția.

*

Locul era neclintit, cuvântul întunecat. Acela era
locul hotărât. Adio memorie a nopților
scânteietoare, adio surâs larg. Locul era acolo.
Respirația era un întuneric de storuri, o stare primitivă.
Tăcerea și pustiul își schimbau între ele chipul, iar noi
stăteam de vorbă în lumina lămpii. Acela era locul. Tramvaiele
abia treceau. Venus se întorcea-n baraca ei.
Din gâtul războinic se desprindeau pusee. Nu am
mai spus nimic. Acela era locul. Acolo
mureai.



Scenă mută
(fragment)

*

Ne ținem aproape
de urlet, în timp ce trece doișpele
iar clipa desprinsă din vâltoarea ei
rămâne aici, în inima
întunecată a verii, în anunțul
unei singure dăți. Tu
nu ești. Rămâne vocea ta absolută
în mesagerie, această
moarte care nu-și găsește locul.

*

Esența cărnii bolnave
rătăcea între doi pereți,
dragostea ieșea
din prezent și așternutul
chipurilor era acolo și între degete
era ciment și era beznă,
toată lumina coborâse
în piept, toate fețele
trandafirului, întreaga forță
a orei irosite.

Traducere și prezentare de Dana-Alexandra Popa
(nr. 2, februarie 2016, anul VI)