Nicoletta Di Gregorio, „Răsuflarea ametistului”. Discurs poetic despre fragilitatea cosmică a fiinţei

Născută la Pescara, unde trăieşte şi activează în spaţiul cultural italian şi internaţional, în calitate de editor (conduce prestigioasa casă editorială „Tracce”), de animator cultural şi, îndeosebi, de poetă, Nicoletta Di Gregorio este autoare a unor volume de versuri, precum Volo il tempo (Zbor timpul), 1979, Ai bordi della trasparenza (La marginile transparenţei), 1989, Circolarità del sogno (Circularitatea visului), 1993, I segreti dell’ombra (Tainele umbrei), 1998, L’alba dell’invisibile (Zorii invizibilului), 2004, bine primite de critică şi de cititori, câştigătoare ale mai multor premii naţionale şi internaţionale.
În culegerea intitulată Il respiro dell’ametista (Răsuflarea ametistului), din 2008, din care reproducem câteva poeme, Nicoletta Di Gregorio îşi conservă, în linii mari, registrul liric de la debut, identificabil în exhibarea programatic asumată a inocenţei dublate de interogaţia gravă a sinelui confruntat cu neliniştile propriei existenţe şi totodată ale ambientului căruia i se livrează.
Vilegiaturistă ea însăşi – şi nu neapărat cu mobiluri de agrement, cât mai curând în căutarea acelor fertile confruntări cu celălalt/ceilalţi întru reconfirmarea şi deopotrivă recâştigarea propriei identităţi, autoarea îşi investeşte praxisul liric, într-un chip cât se poate de singular, cu atributul cunoaşterii: fiecare ieşire/privire în afară se răsfrânge specular în interogarea propriei intimităţi, cu accente ce nu ocolesc diapazonul dramaticului. Discursul său devine, astfel, un parcurs, însă unul rapid, ca o răsuflare, desigur, de ametist – şi pentru care, aşa cum observă, în prefaţa volumului, prietenul nostru Walter Mauro – în care secvenţele urmează fidel succesiunea „diverselor anotimpuri ale inimii pe care încet-încet le parcurge şi reparcurge, astfel încât dureroase întoarceri definesc cu mai multă insistenţă trauma existenţială ce se ascunde acolo şi se dezvăluie continuu…”.
Un  lirism articulat – suport şi ţintă, punct de plecare şi punct de sosire totodată – sub pavăza unei conştiinţe veghetoare la mersul lumii: un mers ambiguu, sacadat, căruia poeta îi scandează tensiunea potrivit cu tic-tac-urile unei inimi în căutarea propriului echilibru cu un cosmos neliniştit.
Firave, în structura lor literară, recte materială, versurile sale din această carte pe care mi-a dăruit-o într-o seară târzie de mai, la un festival de poezie de pe tărâmul dannunzian, denunţă tocmai fragilitatea fiinţei umane în decursul ei cotidian şi intim, căreia însă i se intrică un simţ neobişnuit al cosmicului.

George Popescu

Răsuflarea ametistului

Fă-mă să ştiu dacă mută e
înţelepciunea asta ce se revarsă
ori ploaie rănită care zace
în taine păzită

deschide-mi cuvintele despre ce rămâne
mai înainte să aţipească şi să stăruie
visul ce se risipeşte

în cădere nu am protecţii
în ochi nesfârşite deschideri

*

Din tunet hrănesc
vocea ce joacă,
absentă se oglindeşte
înfrânată razant
în băltoaca lunii

înaintează şi suspină
pe roza derizorie
floarea neculeasă,
din vis mă invadează
uraganul ce domneşte
centrul sunetului

aici acum am cules iarna
şi aromele focului

*

De piatră
crucea şi
fier negru în şir
clocotind milă şi limpezime

diferită va fi
gloria de semne
ignorate în grotă

peste arbori şi printre arbori
urmează umbra
în fulgerări şi uimiri

*

Survolează
prin interstiţii de lumină
(de poţi) fiece gest
spre tăcere

la nord numai
în vălul de gheaţă
numai, acum,
hiperbolică albă maree

îmbracă aripi de linx
şi virează spre est

şi din nou conturează
în visul tăcerii
mistica ademenită

rarefierea
golului
în acest extaz
cu dimensiuni absente

*

Vioara
invocă o margine
însă orice interdicţie
zace,
de cumva amestecă
printre solfegii de apă
jocurile ochilor

Magnifică noaptea
şi nicicând nu depăşeşte
decibeli ori mareele,
se-nalţă (poate) spre
conturile noastre
la dorite abstracţii

precum Celălalt (dacă
însomneşte) şi celălalt
ne lipseşte în răsuflare

*

Când cei veşnici
să se deschidă vânturilor
moleşite
de cumva neglijenţi
vor rezista
tainei
ce ne-a predat

ne vor oferi
frunze înmugurite
acum că
după briză
de stele se-flamă
sentinţa

şi ametist se face
dezlegarea divină
a răsuflării

Traducere şi prezentare de George Popescu
(nr. 4, aprilie 2020, anul X)