„Vorbind cu tine, Doamne!” Versuri de Otilia Dor

Semnalăm volumul bilingv de versuri Vorbind cu tine, Doamne! Parlando con te, Signore! (Editura Eikon, 2022) semnat de Otilia Dor (Otilia Borcia).
În prefaţă, Gheorghe Lăzărescu, profesor, istoric și critic literar, scrie: „Monologul liric al Otiliei Dor (Otilia Borcia) se înscrie, după cum afirmă ea însăși, «în dialogul cu lumea întreagă». Lirica introspectivă, a cunoașterii aprofundate de sine, se concentrează asupra destinului ei de femeie și de poetă, ce are «de rostuit grădini de vorbe», păstrând «ritmul nesincopat al sângelui șuvoitor» și nemaivrând să scrie pe hârtie, ci «pe file de aer», metaforă a creației dezlegate de materie și dăruită nouă, cititorilor, invitați s-o însoțim în zborul său spre «totfiire»”.

NEDUMERIRE

N-am să mă supăr pe tine, Doamne,
dacă ai să-mi dai o bucată de drum înapoi
poate n-am pășit bine, ultima dată
poate-am uitat că suntem mereu amândoi.

Mi-era frică, dar mi-ai primit tăcerea
ca pe o rugă fierbinte să nu mai rătăcesc.
Mi-ai stropit gândul și casa cu agheasmă
și mi-ai șoptit că mai am multă pâine să plămădesc.

Poate n-au fost toate cum doreai și știu bine
că greșeala mi-a rămas adesea în prag
dar voiam să te simt lângă mine, Doamne
când alegeam ce-am ales a-mi fi drag.




POETĂ, TÂRZIU

M-am rușinat de multe ori în lume
pentru cuvintele pe care le-am ales
fără podoabe perle și smaralde
când m-am grăbit să le așez în vers.

E prea târziu, poeții cei mai tineri
mă-nvăluie în nor de poezii.
Mă bucur să-i citesc și să descopăr
în stihul lor nebune fantezii!

Eu sunt în alte vremuri plămădită
și nu pot să renunț la visul meu
mai am de rostuit grădini de vorbe
cât timp mă mai îndură Dumnezeu.

CREZ

Eu am să mor frumos
pentru că mi-am făcut trusou
pentru veșnicie.
L-am țesut cu zâmbetele copiilor
când se jucau de-a Baba Oarba
și de-a ce îmi plăcea mai mult
mie,
de-a Omul negru
care va încerca
să se arate
nu la ora Unu,
cum obișnuia
ci la ora
Unu și jumătate!

SPERANȚĂ

Îmi vâjâie în tâmpla inimii
o iarnă cu zăpezi vântuite
credeam că n-o să mai vină acum
să cearnă regrete și amăgiri
peste grinzi și morminte,

peste încrâncenările
răbdate cu greu,
peste frica din abisul gândului meu
peste resemnarea cuminte.

A venit să fure echinocțiul
de în curând primăvară,
când abia ne destroieniserăm
de prea repede-i seară.

Am uitat să-i mulțumim Tatălui
pentru ce-a fost și ce va să mai fie,
pentru pâinea ploată din cer,
pentru căborârea Duhului Sfânt,
și pentru că vom bea apa cea vie.

Inima mea
nu te mai vrea, iarnă,
de prea mult iubit
obosită,
așteptam să vină primăvara,
pruncul tău germinat
sub neaua neprihănită.

POEZIA OBIECTIVĂ

Poezia obiectivă există.
Ea este o consecință
a ceea ce subiectul,
care suntem noi
suportă să ducă
pe umerii goi
în poveri de emoții
aproape la fel,
dar nu la fel împărțite.

Când mergând pe-aceeași stradă
ni se pare că cineva
ne ia
o parte de veșnicie,
și că oamenii
sunt niște umbre
aplecate de nebucurie
cu dorințele
ce le-au rămas
neîmplinite.

Otilia Doroteea Borcia
(nr. 1, ianuarie 2023, anul XIII)