„Moartea e o sustragere abstractă”. In memoriam Patrizia Cavalli

Pe 21 iunie 2022 s-a stins din viață Patrizia Cavalli, una dintre vocile lirice feminine cele mai autentice și mai sensibile din Italia. Se născuse în 1947 la Todi, în inima Umbriei, minunatul orășel medieval pe care, cu șapte secole în urmă, își pusese pecetea poetică tulburătoarea creație religioasă a franciscanului Jacopone – iar unii critici consideră că de s-ar fi născut atunci, și ea ar fi fost una din marile figuri mistice ale poeziei italiene. Studiile și le face în orașul natal dar vocația poetică și-o dezvăluie la Roma. Venise în capitală în 1968 ca să urmeze facultatea de filozofie, dar aici are șansa de a o cunoaște pe Elsa Morante: o întâlnire hotărâtoare, deoarece Elsa este cea care o confirmă ca poetă, o încurajează și o ajută să-și publice, în 1974, la prestigioasa editură Einaudi, primul ei volum de versuri, sugestiv intitulat Le mie poesie non cambieranno il mondo  (Poeziile mele nu vor schimba lumea). Vor urma, cu o cadență domoală și înțeleaptă, publicate tot de Einaudi, în 1981, volumul Il cielo (Cerul), iar în 1992 L’io singolare proprio mio (Eul singular chiar al meu), aceste prime trei volume fiind republicate împreună, tot în 1992, sub titlul Poesie (Poezii). Urmează, cu aceeași cadență domoală, editate constant la Eiaudi în colecția de poezie: în 1999, Sempre aperto teatro (Mereu la scenă deschisă), distins cu importantul premiu de poezie Viareggio-Repaci; în 2006, Pigre divinità e pigra sorte (Leneșe divinități și leneșă soartă), volum distins cu premiul Dessì; în 2013 volumul Datura, iar în 2020, cel de pe urmă, Vita meravigliosa (Viață minunată). În ultima perioadă, mai exact în 2019, publică, în mod surprinzător, și un volum de proze scurte, Con passi giapponesi (Cu pași japonezi), premiat de juriul literar al premiului Campiello.
Poezia Patriziei Cavalli este o împletire mai degrabă instinctivă și muzicală decât savantă, între o metrică clasică, un lexic cotidian și o sintaxă a oralității. Într-un interviu luat în 2020, spunea: „Poezia este să iei ceva, să scoți din acel ceva ce este superfluu ca să-l faci să strălucească”. Aparent anodine, temele ei, iscate de experiențe minore și zilnice, povestesc existența ei și a noastră în nuditatea ei, în corporalitatea ei și a noastră (declarase: „Trupul este totul. Trupul e teatrul ființei noastre, fără trup nu existăm. Trupul este locul în care experimentăm victoria și înfrângerea”), unde emoțiile și sentimentele – care pot sugera așteptare, neîmplinire, constrângere și atâtea altele – sunt mereu supuse unor interogații venite dinspre cea pe care ea o va numi „dușmana mea, mintea” – interogații care o repun mereu în discuție pe ea, autoarea, pe noi, cititorii, în deplinătatea ființei noastre. Nu întâmplător, încă de la primul volum, o parte a criticii i-a caracterizat creația drept o „formă de poezie existențială”, asemănând-o, în acest sens, cu cea a lui Sandro Penna și Pier Paolo Pasolini.
Propun cititorilor revistei noastre câteva din poeziile Patriziei Cavalli cuprinse în frumoasa antologie a lui Francesco Napoli, Poesia presente, apărută la Rimini în 2011 și reluată în traducere românească în volumul Poezia italiană de astăzi apărut la Humanitas, în 2020, în colecția bilingvă Biblioteca Italiană (traducere de Aurora Firța Marin și Smaranda Bratu Elian). Cum însă antologia lui Napoli apărea înaintea ultimelor volume ale poetei, voi spicui câteva poezii și din acestea: din Datura, care își primește titlul de la numele unei flori (Datura stramonium) din familia solanaceelor, foarte parfumată, din care se extrage o substanță hipnotică – de unde poate o metaforă a poeziei din această perioadă; și Vita meravigliosa, volum pe care autoarea îl cataloga drept o carte „în afara timpului”, în realitate profund marcată de experiența bolii și de apropierea morții, dar mai ales de singurătate – ca adevărat preludiu al morții. Majoritatea poeziilor, cum se va vedea, nu au titlu.   

Câte tentații în cale
mergând din cameră
în bucătărie, de la bucătărie
la closet. O pată
pe perete, un petic de hârtie
scăpat pe jos, un pahar de apă,
o privire pe fereastră,
bună zis unei vecine,
o mângâiere pentru pisicuță.
Așa că uit mereu
idea principală, mă pierd
pe drum, mă zăpăcesc
zi după zi și e în zadar
orice încercare de-a mă reîntoarce.

(Din: Poeziile mele nu vor schimba lumea, 1974)

O să privesc cum se transformă câmpul
o să-l privesc distantă, cu bunăvoință,
nimic nu trebuie să-mi spună câmpul
și nici eu n-am nimic să-i spun când liniștit
se-oprește în septembrie, poate obosit,
exagerat de blând și prea supus,
frumos, distins, în sine prea închis.
Dar, deodată, câmpul era spelb,
spelb, unul oarecare, aproape suspect
lumina, cu zgomotul nemilos
al unui anotimp frânt: plutea în aer
ceva nelămurit, ceva scos parcă din țâțâni,
ca un somn întrerupt
care-ți apare încâlcit.

(Din: Mereu la scenă deschisă, 1999)

Începe deodată anunțul despre morți
și știri sosesc din toate țările,  
dar niciodată n-am văzut pe nimenea murind,
iar moartea e o sustragere abstractă
care în timp se dovedește a fi carnală,
bucată cu bucată i se formează chipul
cu fiecare gest nedus la bun sfârșit.
Nimic nu mai e scandalos și nici surprinzător
se deplasează numai marja de-așteptare.
Iar pentru mine, rămasă aicea suspendată, îndurare.

(Din: Leneșe divinități și leneșă soartă, 2006)




Buzunarele

Cu totul alta ar fi viața mea
dacă cele din jur ce mă-nsoțesc
ar fi aranjate așa ca să m-ajute
la nevoie. M-aș descurca și eu.

De pildă, buzunarele, da, ele.
Ele mereu se află mult prea jos.
Mergând tot caut să le dau de fund
și ca să îl găsesc mă-ndoi

moale din spinare și mă aplec forțată
să cercetez pavajul împuțit
oribil, al Romei, cu dâmburi și cu văi,
cumplită geografie a nesiguranței;

cu piatra cubică desprinsă-n permanență
în multe găuri negre, largi, o plasă
în care totul pare a se prăbuși.

Dar dacă ar fi sus și-n lateral,
mâinile ar găsi așa un sprijin,
iar spatele ar trebui să se tragă îndărăt.
Și astfel dreaptă, perpendiculară,

aș merge cu acei pași îndrăzneți
ce intuiesc dinainte și evită
cioburile sticlelor de bere și rahații
enormi ai câinilor prea îndopați.

Și survolând prăpăstii și gunoaie
aș privi înainte, la stânga și la dreapta,
cu ochi prietenoși ațintiți înainte
la înălțimea mea, unde toate-arată ceva mai bine.

Însă eu m-aș grăbi, căci pașii mei deja
se-ndreaptă repede spre zarea luminoasă
a adevăratei lor destinații, locul acela
unde plătind o vamă găsești febra.

Aș avea și eu un scop
așadar am un scop.
Sau, cel puțin, aparent.

(Din: Leneșe divinități și leneșă soartă, 2006)




Cât sunt de sclavă! Ce chestie!
Nemilos de sclavă. Nu spune?
Atât de ridicol de sclavă. Hai, las-o!
Ce sunt eu de fapt?
Mecanică, legată, obedientă,
aflată în sclavie biologică și-ncrezătoare. Ajunge,
alunec în somn, aici începe
liberul meu arbitru, aicea eu decid
ce-o să mi se întâmple,
cum am să fiu, ce cuvinte voi rosti
în visul pe care mi-l atribui.
(Din: Datura, 2013)

Ce nu trebuie să fac
ca să nu mă mai împresoare
dușmana mea, mintea:
veșnică dușmănie
fericitei vini de-a fi ceea ce sunt,
fericitul meu nimic.

(Din Viață minunată, 2020)

Privesc cerul, cerul pe care îl privești și tu
dar nu văd ce vezi tu.
Stelele sunt acolo unde sunt,
pentru mine lumini neclare fără nume,
pentru tine constelații numite
până ce somnul le va răvăși ordinea.
Ah, visează-mă fără vreo ordine și uită
numele lor, fă-mă stea unică:
nu vreau un nume, să-ți înstelez ochii vreau,
să-ți fiu firmament și văz ascuns
sub pleoape, să-ți strălucesc în întuneric
minunea ta și-a mea, imaginată.
(Din Viață minunată, 2020)

Și trebuie să plec așa?
Fără să mă aștept la desenul împlinit,
la ce se vede la terminarea broderiei
când rupi firul cu dinții
după ce l-ai răsucit și întărit
ca să nu se mai deșire când tragi de el.
Dar tot ce am văzut de tot s-a șters.
Și nici nu începusem bine.  

(Din Viață minunată, 2020)

Prezentare şi traducere de Smaranda Bratu Elian
(nr. 7-8, iulie 2022, anul XII)