„Bate din nou Zefirul și e vremea schimbării”. Francesco Petrarca, Sonete (II)

Continuăm publicarea sonetelor lui Petrarca tălmăcite de italienistul Ion Istrate, aşa cum ne-a mărturisit:

„Folosind termenul atât de fericit găsit de poetul Al. Philippide, eu n-am încercat să traduc, ci să tălmăcesc în românește un anume flux expresiv, adică să răsădesc, în limba mea, ca pe o plantă vie, expresia artistică a unor sentimente trăite cu adevărat, odinioară, de o altă conștiință. Iar în acest punct se luminează și riscul inerent care apare astfel, cel de a confunda propriile trăiri cu acelea ale autorului și de a completa meandrele vieții sale sufletești cu propriile zbateri interioare, de care cel dintâi nu se face vinovat”.

Când între ele, cu o tainică lentoare,
Amor învie încet-încet în fața sa,
cu celelalte n-aș putea-o compara,
și iarăși ard de patima cea mare.

Apoi binecuvânt și locul, ceasul,
când ochii-i ridicai spre harul ei
și zic: Suflet al meu, printre femei,
cum te-onoră cine-ți conduse pasul.

Căci ea e chiar izvorul de petale
pe care, de-l urmezi, ajungi în rai,
disprețuind ce pân-atunci râvneai;

din ea adie gingășia ce-o doreai
și care înspre cer deschide-o cale
pe care calc și-acum, suind agale.

Sonetul LXXVI (Ahi, bella libertà, come tu m’ài)

O, dulce libertate, cât te-ai mai grăbit,
plecând de lângă mine, să-mi dai pace,
știind ce rană de săgeată îmi va face
cel ce în piept pe veci mă vrea rănit!

Cu ochii-înveninați de al său descânt
azi nu mai am habar de fapte bune
și în morală întrevăd o urâciune,
de nici virtutea nu mai are crezământ!

Nu-mi dau răgaz să mă gândesc la moarte,
ci-n aer plimb, plin de parfum, numele ei
ce în silabe dulci mireasma și-o împarte.

Iar Amor nu mă-ndeamnă-n altă parte,
nici pașii n-au alt drum, iar din condei
doar despre ea îmi țes cuvinte-n carte.

Sonetul CLXII (Lieti fiori e felici, e ben nate erbe)

Suave flori, prin iarbă să mă-ndemne
pe calea unde i-a trecut ei pasul,
mă tulbură și azi, gândind la ceasul
când ea lăsă pe prund mute însemne;

copaci firavi, cu poala crudă, verde,
brândușe-întârziate, gladiole;
voi, codri-întunecați, pale viole
ce înfloriți sub harul ce se cerne;

și tu, vad dulce, râu cu valuri repezi,
ce i-ai spălat cu nori privirea clară
și-o preamărești în farmecul amiezii;

pe toți vă pizmuiesc! Căci fără fală
o lăudați și o cântați, precum aezii,
ce țes iubirea ce și stâncile răscoală.

Sonetul CLXXXIX (Passa la nave mia colma d'oblio)

Trece barcazu-n cală cu uitarea,
pe-o apă rea, la ceas târziu, de iarnă,
nici Scilla, nici Caribda nu îl sfarmă,
și un năier năbădăios îi ține calea;

la fiecare vâslă trage o rană vie
care și hula grea ar duce-o acasă;
iară jilavul vânt și ploaia deasă
pânza sa veche o zbat și-o sfâșie;

rotit de lacrimi, valul de plânsori
se varsă iar în disperarea mută
din velele ce vântul-l au de nadă.

De nici nu pot răspunde de erori
mintea și arta, când speranța-i mută:
dacă-au pierit iar nava nu e-n radă.

Sonetul CCXXXIV (O cameretta che già fosti un porto)

O, cămăruță, care mi-ai fost ghid
și pavăză în mari furtuni diurne,
fântână ești, de lacrime nocturne,
ce ochii zilei, umezi, îi închid.

O, pătucean, ce pace și confort
la greu mi-ai oferit, când dar de lacrimi
cerea o mână sidefie, pentru patimi,
cu o cruzime care m-ar vrea mort!

Deși nu fug de spaime, neodihnă,
de mine însumi, ori de-acele gânduri
din cuibul cărora am încercat să zbor;

ci mă îndemn, mereu lipsit de tihnă
(nu e ciudat?), printre străine chipuri,
să-i dau singurătății triste un popor.

Sonetul CXCVIII (L' aura soave al sole spiega e vibra)

Vibrant, vântul ori soarele deșiră
aurul tors, ce Amor blând îl țese,
legând prin ochi și galbenii din plete
sărmana inimă de focul ce-l inspiră.

N-am măduvă în oase și nici sânge
să mă ajute, dacă ea-i pe-aproape,
iar de viața-n moarte poate-încape
îmi zice un cântar al mâinii stânge,

când văd în ochi adâncul care doare
și, fulgerând, văpaia părului, ce curge
pe umerii săi albi, de-au înrobit tăria.

De nu mai știu ce înțeles viața are:
dacă privirile decid să verse sânge,
iar armonia dușmănește bucuria.

Sonetul CCLXXII (La vita fugge, et non s'arresta una hora)

Viața fuge, nu se-oprește-un ceas,
stihia de pe-acum îmi suflă-n spate,
iar traiul meu de azi, oalele sparte
și ce va fi de noi au doar un glas;

a-ți aminti și-a aștepta e-un chin egal,
când pe o parte, când pe altă parte,
iar dacă din dureri nu-învățam carte
m-aș fi-înecat demult, chiar lângă mal.

Mă-întorc și iar mă întreb dacă avui
vreodată parte și de pace, fericire;
dar nava mea în port n-o văd să vie,

căci la timonă stă un ins cam șui,
catargele s-au rupt, iar la sosire
nu-ți mai râd ochii, stinși pentru vecie.

Sonetul CCXCII (Gli occhi di ch’io parlai sí caldamente)

Ochii, de care am vorbit cu drag,
și mâinile, ca și picioarele, privirea,
ce inimii îi divizau mereu simțirea
și mă făcură să nu calc al lumii prag;

coama de aur, despletită-n vânt
și râsul, care-i lumina tandrețea,
când raiul semăna cu tinerețea,
sunt astăzi toate putrede-n pământ.

Iar eu, lipsit de rost, dar încă viu,
fără ființa ce a dat un sens iubirii,
sunt ca o barcă pe-un ocean pustiu.

Unde s-a stins speranța fericirii:
căci pentru mintea-mi vlăguită e târziu
și nu există nici un port menit sosirii.

Sonetul CCCX (Zephiro torna, e 'l bel tempo rimena)

Bate din nou Zefirul și e vremea schimbării,
cu flori și iarbă verde și câte sunt atunci,
când gânguresc lăstunii și-n zori privighetorii
i se aude trilul, suind din zări adânci.

Râd câmpurile-n rouă și se înseninează;
chiar Zeus întărește albastrul legământ
ce Venus îl confirmă, prin lumea ce visează,
în aer și în apă, în cer și pe pământ.

Doar eu, bătut de soartă, suspine dureroase
sunt tot ce am în suflet, tot ce am moștenit
de la acea ce-n ceruri s-a dus, printre sfioase;

iar ciripit de păsări, ori câmp de malachit
nu voi să văz aicea, cum nici femei frumoase,
n-au ce căta-n pustiul care mi-a fost menit.

Sonetul CCCLX (Tutta la mia fiorita et verde etade)

Întreagă vârsta-mi verde, cu zilele în floare,
s-a risipit aiurea, când am simțit că locul
ce îmi ardea ființa își domolește focul,
în jarul ce se stinge, în flacăra ce moare.

Dușmanul meu femeie deja știa atunci
să cate-n suferință și-n vorbe înțelesuri
cu care să transforme durerile-n eresuri
ca într-o joacă tandră, prinsă-n cuvinte dulci.

Aproape era vremea când rugul pasiunii
și-o liniști ardoarea, credeam, și vom vorbi
ca două migratoare pe marginea genunii.

Așa gândeam, dar pizma că vom sporovăi
cu-atâta bucurie stinse lumina lumii
și Moartea îmi răpuse tot ce puteam iubi.

Sonetul CCCLXV (I'vo piangendo i miei passati tempi)

Mă plâng și azi de vremile trecute,
în care m-am pierdut în doruri vane,
aripi aveam, dar zboruri diafane
nu am făcut și șansele-s pierdute.

Tu, care-mi vezi păcatele nedemne,
și ești Stăpân pe zori nemuritoare,
numai un dram, că-s tare la strâmtoare,
dă-mi din lucirea grației eterne:

și de-am trecut prin lupte și furtune
măcar un port unde să-ajung cu bine
mi-aș mai dori acum, că sunt bătrân.

Iar în crâmpeiul care-mi mai rămâne
din traiul lung și fără har, ia-mă la sân:
căci singura nădejde mi-e în tine.