„Singur și plin de gânduri ciulinii din câmpie”. Francesco Petrarca, Sonete (I)

Cum ar putea fi explicată, într-o dimineață ploioasă de toamnă, hotărârea de a traduce în românește din sonetele lui Petrarca? Ce mai poate interesa, azi, din zbaterile sufletești ale unei ființe care și-a încheiat socotelile cu viața de atât de multă vreme? În plus, ca să fiu sincer, pe mine nici nu m-a atras cazuistica respectivelor suferințe. Mă refer la cele care au făcut să curgă atât de multă cerneală, aceea cu care s-au înnegrit tomuri întregi, cuprinzând înțelepciunea unor oameni cultivați și de multă bună credință, care au încercat să-i explice poetului Petrarca viața, pasiunile, ca și forța din focul iubirii, speranțele și suferințele. Mai mult decât atât, ca să spun drept, am apelat la opera sa și ca la un toiag, într-un moment de cumpănă din propria mea existență, sperând că, dacă o voi înțelege mai bine, voi desluși mai limpede arcanele propriilor mele suferințe și bucurii. De aceea nici nu m-a interesat să traduc, în sensul obișnuit al cuvântului, structuri lexicale semnificative ținând de potențialul exprimării, prin scris, a imaginarului artistic din toscana de odinioară, care e treabă de filolog, ci reduplicarea unor tensiuni originare, profunde, ale vieții sufletești transcrise în vers, acelea care m-ar fi putut îndruma și pe mine, la o adică, în propria experiență. Folosind termenul atât de fericit găsit de poetul Al. Philippide, eu n-am încercat să traduc, ci să tălmăcesc în românește un anume flux expresiv, adică „să răsădesc”, în limba mea, ca pe o plantă vie, expresia artistică a unor sentimente trăite cu adevărat, odinioară, de o altă conștiință. Iar în acest punct se luminează și riscul inerent care apare astfel, cel de a confunda propriile trăiri cu acelea ale autorului și de a completa meandrele vieții sale sufletești cu propriile zbateri interioare, de care cel dintâi nu se face vinovat. Dar dacă în asemenea activități, de tălmăcire, există întotdeauna riscul de a deveni din traducător trădător, eu mi-l asum pe cel de natură spirituală, avertizându-mi cititorii că acesta este acel Petrarca pe care eu l-am simțit așa, ca poet, în oglinda propriei conștiințe, fără a fi cu necesitate și acela adevărat, care continuă să trăiască, pentru eternitate, în toscana pe care a transformat-o în limbă literară italiană, cel de al doilea idiom cultivat al exprimării artistice din peninsulă, după limba latină. De unde și încheierea că, în alte traduceri, poate mai iscusit făcute decât cele de față, este cu putință ca poetul și opera sa să apară într-o lumină diferită. E ceea ce s-a și întâmplat, de altfel, de-a lungul secolelor, când opera poetică a acestui mare artist a luminat cultura italiană din atât de multe unghiuri. Tot atât de multe și tot atât de surprinzătoare și noi, câte conștiințe s-au hotărât să o cerceteze cu adevărat, de fiecare dată, cu propria lor putere de înțelegere. De aceea, în tradiția acestei umile activități, de tălmăcitor, dar așa cum au făcut și alții, înaintea mea, nu pot decât să cer iertare cititorilor pentru greșelile mele omenești, atât de evidente, de bună seamă, asigurându-i că am făcut, totuși, tot ce am putut și tot ce m-am priceput pentru a nu-i dezamăgi.

Sonetul I (Voi ch’ascoltate in rime sparse il suono)

Voi, ce în rime risipite cercați tonul
atâtor tânguiri ce inima-mi umplură
când, june, negăsind o scurtătură
spre ceea ce sunt azi, greșeam isonul,

de felul cam pestriț în care cântu-mi
s-a potrivit speranței și durerii
aș vrea astăzi la toți, că-i vremea serii,
să cer iertare dar, scuzând avântu-mi.

Dar chiar de-s conștient că de poveste
m-am tot făcut de tânăr, în popor,
de nu am pace cum nu au nebunii,

și suferința de rușine-mi este;
mai știu ceva: ce place tuturor
e-adesea doar un vis pe chipul lumii.

Sonetul XXI (Mille fiate, o dolce mia guerrera)

De-atâtea ori, o, dulcea mea vrăjmașă,
pentru a fi cu ochii voștri-n pace,
eu inima v-am dat; dar n-am ce face,
nu m-ați văzut, fragilă și trufașă.

Și chiar de-o alta, blândă, jinduiește
la ce am eu, de boi provocatoare:
va rămânea, o știți, cu ochii-n soare,
căci eu mă port cum inima dorește.

Dar, și așa, de aș sfârși-n noroi
și nu m-ați consola, în suferință,
tot n-aș putea urî, ros de durere,

ce azi iubesc, ca ultimă dorință:
și-ar fi păcat, mare păcat de amândoi,
nu doar de voi, că n-am altă putere.

Sonetul XXXII (Quanto piú m’avicino al giorno extremo)

Cu cât mă aflu mai aproape de sfârșit,
de văd mizeria din lume cum se-adună,
cu atâta viața mi se pare mai nebună
și jalnic simt că-I tot ce-i de-împlinit.

Și spun viselor mele: N-avem mult
de rezonat, cum făceam azi, despre iubire,
pentru că trupul mort, este lăsat din fire,
se va topi, precum omătul de demult:

și-așa, într-o clipită, de toate m-oi priva,
învins de timpul care-mi vămuie viața,
de râs, de plâns, de soare, de plăcere;

chiar fără a-nțelege de ce mă trage ața
să vreau ce nu e voie până m-aș sătura,
că vană-i norocirea, dacă speranța piere .

Sonetul XXXV (Solo et pensoso i piú deserti campi)

Singur și plin de gânduri ciulinii din câmpie
îi tot măsor cu pasul prelung și obosit
când caut cu privirea ungherul mai dosit,
cotloanele uitate, ascunse chiar și mie.

Dar adăpost nu aflu, menit să mă scutească
de iscodirea crudă a ochilor străini,
când sub tristețea rece oricare din vecini
pojarul dinăuntru ar ști să mi-l citească:

da, am ajuns acuma să cred că munte, câmp,
păduri și plaje vaste, toate-mi cunosc viața,
chiar chinul înrobirii de care nu mă plâng.

Și-oricât de aspră-i calea și-s chinuit și frânt
eu tot cu Amor vorba mi-o leg, nutrind speranța
că zeul norocirii îmi va răspunde-n gând.

Sonetul LXI (Benedetto sia ’l giorno, e ’l mese, e l’anno)

Preafericite fie luna, ziua, anul
și anotimpul, vremea, ora, clipa
și țara minunată, locul unde-aripa
privirii ei mi-a nemurit elanul;

și binecuvântată noua suferință
de-a fi cu Amor în știuta legătură,
ca și săgețile din arc, ce mă durură
când fără veste-n inimă se-opriră.

Și preamărite fie vorbele, căința
ce-am risipit spre a o chema pe nume,
suspinele, înlăcrimarea ori dorința,

însăși hârtia ce a-început să se adune
și care-n faimă i-a-înălțat ființa,
în toate proslăvind gingașu-i nume.

Sonetul CXXXIV (Pace non trovo e non ò da far guerra)

Pace nu am și nici nu-s bun de luptă,
mi-e teamă, sper și ard chiar pe răcoare;
și zbor spre cer și cad cu coasta ruptă:
și n-am nimic și-a mea e lumea mare.

Așa mă ține ea închis, fără de lacăt,
mă știe-ocnaș, chiar de-s în libertate;
și nu vrea vieții Amor să-i dea capăt,
deși m-ar vrea pierdut, ros de păcate.

Văd fără ochi și fără limbă strig,
aș vrea să mor, dar țip după-îndurare;
când mă detest, când vă admir perfid.

Îmi mestec dorul, râd și plâng aprig,
urăsc trăind, cu frică de uitare:
și toate, Doamnă, pentru-un chip candid.