„Guineea” de Pier Paolo Pasolini, un dialog imaginar cu poetul Attilio Bertolucci

Revin la Pasolini sub impresia lăsată de poezia lui Dinu Flămând. Revin, adică, la cel mai tulburător Pasolini: poetul. Tulburător, pentru mine, pentru felul în care te izbeşte cu integralitatea lui, anume cu puterea de a contopi imagine, emoţie, memorie cu ideologie, meditaţie şi atitudine, obligându-te să-i fii nu doar martor, ci şi adversar.
Ca poet Pasolini face parte din generaţia care a marcat ieşirea din stagiunea ermetismului, generaţia care aspiră la o comunicare directă cu cititorul, dar care totodată se rupe şi de neorealismul brut, al angajării; generaţia care, nerenunţând la atitudine, caută un limbaj nou „care să mărturisească prezenţa poetului în istoria socială şi civilă” – spunea Giacomo Debenedetti. Şi tot Debenedetti spunea că drumul spre acest nou limbaj era anevoios, drept care „poezia nouă, chiar când izbuteşte să fie poezie, tinde să-şi păstreze mereu statutul de poezie experimentală”. Pasolini este un exemplu viu al unor asemenea căutări, dar ele sunt doar trunchiul din care, la el, se ramifică altele, legate de pasiunea şi sensibilitatea lui lingvistică, de o relaţie personală cu tradiţia şi de o ideologie tare. Pasolini se reclamă explicit de la poetica clasică pentru că ea îl ajută să restituie discursului poetic raţionalitate şi logică. Experimentalismul lui recuperează cu precădere structura poemului filozofic şi didactic specific secolului al XIX-lea şi folosirea terţinei, dar pe ambele, structură şi metrică, Pasolini le remodelează cu deplină libertate, cu puternice efecte expresioniste şi lirice. 
Creaţia poetică pasoliniană începe din adolescenţă şi merge până spre sfârşitul vieţii, fiecare volum de versuri fiind o etapă de căutări şi de soluţii, psihologice, stilistice şi ideologice: debutul şi-l face cu poezia în dialect friulan Poezii la Casarsa (Poesie a Casarsa, Mario Landi, 1942, volum reluat şi amplificat sub titlul La meglio gioventù, Sansoni, 1954): în dialect Pasolini vede o posibilitate de recuperare a valorilor semantice şi mitice ale oralităţii, marcă a unei civilizaţii arhaice autentice şi necontaminate; volumul următor, Privighetoarea din Biserica Catolică (L’usignolo della Chiesa Cattolica, Longanesi, 1958), este o căutare de sine al cărei parcurs ideologic trece de la valorile colective ale religiei tradiţionale la descoperirea valorilor colective marxiste;  Cenuşa lui Gramsci (Le ceneri di Gramsci, Garzanti, 1957), cartea oscilaţiei între speranţă şi disperare, având însă o construcţie organică şi raţională, e centrată pe noua realitate istorică a lumpenproletariatului periferiilor romane: o lume de infern care însă pe el îl vrăjeşte cu vitalitatea şi autenticitatea ei – iar aici merită amintit că lungul poem Plânsul escavatorului (Il pianto della scavatrice) din acest volum, poem care anunţă dureroasa acceptare a schimbării lumii, a fost tradus de Marin Mincu şi inclus în remarcabila sa antologie Poeţi italieni din secolul XX (Cartea Românească, 1988). Volumele următoare capătă tot mai mult tonul unui jurnal personal, unde motivele ideologice şi polemica privitoare la degradarea lumii politice şi intelectuale şi a vieţii sociale italiene anunţă eseurile sale politice. Religia timpului meu (La religione del mio tempo, Garzanti, 1961)  este volumul care, ideologic vorbind, face trecerea de la mitul lumpenproletariatului, învins, spre suferinţa autorului, de lumea burgheză, la mitul popoarelor lumii a treia şi al primejdioasei înnoiri pe care ea o prefigurează. Volumul Poezie în formă de roză (Poesia in forma di rosa, Garzanti, 1964) stă sub obsesia dezamăgirii produse de mersul politicii şi culturii vremii lui şi a pierderii iluziilor nutrite în anii de după război. Îşi face apariţia aici mitul „Noii Preistorii” când, după falimentul ideii de revoluţie şi al istoriei în ansamblu, Pasolini profeţeşte o reîntoarcere a societăţii la starea de natură, operă a „barbarilor”, adică a sărăcimii din sud şi din Lumea a treia. Poezia pe care o ofer în continuare în versiune românească, aparţine acestui volum şi acestei dezamăgiri. Ultimul volum, Trasumanar e organizzar (o traducere exactă este cu neputinţă, dar intuitiv o poate face orice român) (Garzanti, 1971) închide ciclul poetic pasolinian. Aici tema predominantă este contradicţia între certitudinea imposibilităţii de a se adapta la societate şi convingerea că omul nu poate trăi şi nu se poate defini pe sine decât în societate. Volumul, dominat în mare parte de o oratorie agresivă care exprimă neputinţa de „trasumanar”, adică de a depăşi condiţia umană, marcată de contradicţii şi eşecuri, nu foloseşte o formulă stilistică unică. Despre această fază a expresiei sale poetice Pasolini spunea: „Renunţ să mai fiu un poet original, căci asta se plăteşte cu lipsa de libertate: un sistem stilistic este prea exclusivist. Adopt scheme literare omologate, ca să fiu cât mai liber. Fireşte din raţiuni practice”.
Poemul pe care îl propun mai jos cititorilor români, Guineea, este lung, precum sau mai mult ca cel al lui Dinu Flămând, oferit cititorilor italieni;  ca şi acela el contemplă o lume geografic îndepărtată şi cultural diferită; ca şi acela, această lume „altfel” declanşează o dureroasă întoarcere asupra celei apropiate şi intime; ca şi acela e străbătut de un lirism dureros şi neîndurător. Asemănările se opresc însă aici. Pentru că la Pasolini poemul depăşeşte, ca întotdeauna, intimismul personal: nu îl înlătură, îl depăşeşte – căci suferinţa lui Pasolini este una istorică şi politică, este scrâşnetul unei ideologii învinse.
Guineea este un soi de scrisoare, un dialog imaginar cu prietenul şi vecinul său din Roma, poetul Attilio Bertolucci, unde amintirea peisajului încins al Africii, populat de dezmoşteniţii Lumii a treia, se suprapune peste prezenţa peisajului italian din Casarola, sat amărât dar înnobilat de frumuseţea naturii, unde Pasolini, într-un soi de vacanţă, frământă în suflet şi în minte destinul istoriei: al celei trecute, al falimentului celei prezente şi, ca o intuiţie profetică, al celei viitoare, barbare. Terţina tradiţională este răstălmăcită în deplină libertate, ceea ce – sper – justifică şi unele libertăţi metrice adoptate în traducere.  
  

Smaranda Bratu Elian  

 

Pier Paolo Pasolini
Guineea
(din volumul Poezie în formă de roză, 1964)


Uneori e înăuntrul nostru ceva
(ce tu ştii bine, căci este poezia)
ceva întunecat ce dă lumină

vieţii: un plâns lăuntric, nostalgie
plină de uscate, pure lacrimi.
Umblând aci pe uliţa sărmană

din Casarola, menită beznei, acrelor
apusuri din iernile creştine,
iată că, în plânsul cela, se sfinţesc

cele mai comune, inerme, inutile
aspecte ale vieţii: un pâlc de case
de piatră de la munte, cu-odăi

negre de sterilă mizerie – o frază
doar plutind în aerul acela mohorât,
miros uscat de grajd, clădit

pe gerul neîmpăcat – şi onorifică,
timidă, vara: vara cu trupurile
sublime ale castanilor, mai deşi, mai rari,

împrăştiaţi pe pante – unii schilozi
alţii uriaşi – de însăşi Frumuseţea.
Pădurea, ah, curată, sub grelele

arcade de frunziş, ici colo frânte,
repetiţie a unei rustice picturi
dar rafinate – Garutti? Sau Collezza? [1] 

Nu Correggio, poate: dar sigur gustul
blândului mare manierism
ce cu capriciile-i robuste atinge

rădăcinile vii ale vieţii: realismul...
Iar sub castanii calzi, în golul
ce se cască-n mijloc, precum smirna

miroase o ploaie coaptă în soare, puţin:
amintire a copilăriei mele dezorientate.
Şi-n depărtare zidul scund ce înconjoară

cimitirul. Ştiu că pentru tine speranţa
e să nu vrem speranţă: s-avem acest culcuş,
doar, în sutele de seri ce ne rămân

spre-a-ndepărta seara aceea, ce cu ele,
din fericire, atât de blând se-asemuieşte.
Un culcuş în Apeninul tău de aur.

Guineea... prăfăria Pugliei ori mocirla
Padului, la îndemâna unei fantezii
atât de ataşată de pământ şi de familie

cum e a ta, şi cum e şi a mea:
eu am văzut în Kenia culorile acelea
fără de degradeuri, fără ironie, acel

violet, verde, verde-albastru, albastru, auriu,
dar nu bogate, dimpotrivă, fruste, avare,
aprinse ici şi colo, prin goluri şi mirosuri

inexplicabile, răzbind prin colbul stupăriilor 
încinse... Violetul este o fustă mică,
verdele e o fâşie pe spinarea neagră

a unei bătrâne, verde-albastrul e strania
formă a unui fruct, pus pe o lădiţă,
albastrul, câte o frunză împletită

din savană, iar auriul, tricoul
unui puşti negru cu pântecul umflat.
O altă tuşă are aicea Frumuseţea;

ce modelează alţi  pomeţi, transpare
în alte frunţi, schiţează alte cefe.
Dar frumuseţea-i frumuseţe, şi nu minte:

aci a renăscut în suflete cârlionţate,
cârne, în piei mângâietoare ca mătasea,
în membrele miraculos crescute.  

E marea nemişcată şi de culoarea cretei;
cu case albe şi palmieri: „în tente tari
de paletă cubistă”, zice un poet

african. Iar noaptea! Sensuri străine
de-oricare obicei de-al nostru blând,
răsar, pentru a prinde nebunia

ce-n aste vremi, de molimi, se petrece.
Pierduţi în dosul metropolelor de cocioabe
pe un maidan, printre palmieri negri ca pana,

arbori de cuişoare, de scorţişoară – şi trestii
la fel ca ale noastre, crescute-n jurul
oricărui omenesc sălaş – ca trei colţi mari,

trei instrumente, iţite parcă din văpaia
unui cuptor veşnic aprins, cu-obrajii negri
pe sub pleoştite pălării ca la oricare chef –
urlau mereu aceleaşi note de leoparzi răniţi,
o melodie de-un fel ce nu-l ştiu spune:
arabă? americană? ori bastarde rămăşiţe

arhaice din muzica a cărei lentă moarte
este grăbita moarte a Africii?
Acest terţet se-afla la mijloc, trivial

şi religios: negri puţind ca ţapii cei trei
suflători, lipiţi unii de alţii spate-n spate
şi-n jurul lor, în două cercuri sacre

de numai câţiva metri, se rotea
talaz de mii de trupuri. În cercul interior  
se învârteau femei, unele-ntr-alte strânse

doar sărind uşor. În cercul exterior
bărbaţii, tineri toţi, în pantaloni uşori
de pânză, în jurul acelui miez

de trâmbiţaşi, ciudat de calmi şi blânzi,
se învârteau, uşor doar scuturându-şi trupul:
dar alteori, cu foamea unor lei,

răscrăcăraţi, cu pântecu-nainte,
se zbuciumau ca la împerechere
cu ochii căutând spre cer. Alături

femeile, veşminte azurii peste o piele
neagră, asudată, cu ochii în pământ
şi roată, dospeau o milenară bucurie...

Ah, nu reuşi-voi a mai rezista şantajului
operaţiunii fără de pereche, cred, de-a face
prin gândurile, prin faptele mele,

un altul decât sunt: a transforma
din rădăcini sărmana mea fiinţă:
pactul industrial, dragă Attilio, este-acesta.

Nimic nu-i poate rezista: nu vezi ce
vlăguită sună reacţia prietenilor laici
ori comunişti la cea mai laşă dintre cronici?

Inteligenţa nu va cântări nicicând
în judecata acestei publice opinii.
Nici sângele din lagăr nu va primi

nici de la unul din milioanele de inşi
ai naţiei noastre un net verdict, o indignare netă:
e ireală fiece idee, e ireală fiece pornire

a neamului acesta de-acum de veacuri
disociat, a lui suavă înţelepciune
l-ajută să trăiască, dar ea nicicând nu l-a eliberat.

A-mi arăta faţa doar eu, faţa mea trasă –
a ridica eu singur vocea, vocea-mi infantilă –
de-acuma nu mai are rost: căci laşitatea

ne-a deprins ca moartea cea atroce
a altora cu cea mai stranie indiferenţă s-o privim.
Şi mor şi eu şi şi-asta-mi face rău.

Nimic nu e fără semnificaţie pentru puterea
industrială! Iar neputinţa mielului
de-acum se calculează, fără de truda

de-a mai găsi pretexte, de creierul
care distruge ce are a distruge:
nimic nu-i de făcut, nesigur frate al meu...

Iar mie mi se cere un curaj ce scapă
realităţii aceste, parte dintr-o istorie alta;
îmi cer să fiu doar leul jigărit ce rage

la slugi sau la abstracţiunile puterii
care le împilează: dar vai patima mea
nu e un sport, naiva mea mânie

nu poate fi competitoare.
N-acceptă-o unică măsură noua 
mulţime predeterminată şi vechiul eu

care spunându-şi păsul îşi pune-n joc carcasa.  
Nu datoria mă face să mai caut încă
o lume care-a fost a noastră în forţa

clasică a elegiei! în aluzia la fatalul fapt
de a fi oameni cu dimensiuni umane!
Grecia, Roma, mici centre fără moarte...

O romantică nestăpânire ce ai fi zis că e
doar vlăguită supravieţuire, creşte monstruos,
ocupă continente, insule uriaşe...

anexează Zeii a milioane de căi, percepe
mirosul de umezeală al celor patruzeci
de grade nemişcate de pe pante, Mogadishu

bougainvillea în Nairobi, mirosul aprig
al hoiturilor putrezind într-un sălbatic
galop, prin spintecate, rare orizonturi

tăiate de-un funebru damf de bălegar;
cantitatea, imensitatea ce apasă lumea
fără vreun rost, cu pajiştile-i arse

sau putrede de apă, întindere în care e
cu neputinţă poezia, alcătuire primitivă
rămasă-acolo, la-nceputuri, neaşteptând nimic,

sub soarele mecanic pe care ea, străveche
şi de-abia născută, -l îndură ca infinitate.
Şi-atunci un animalic purpuriu răsare unde

sexul ţărănos de orişicine subliniat
prin pantalonii veseli de bumbac,
prin fuste cumpărate-n prăvălii indiene,

cu sori cu ochi şi cozi multicolore de păun,
pluteşte ca insula pe un ocean
ce încă mai bolboroseşte după explozia

recentă şi înecată de maree...
Flori de o singură culoare, albă, de bumbac,
ochioase, conturate, ocupă Guineea

plutind peste-o duhoare de ucideri,
în carnea verilor mereu feroce
gata să devoreze hrana peste care noaptea

aşterne ecuatoriale tente de moarte prematură,
albastrul, violetul, cumplita prăfărie,  
şi libertatea, care naşte poporul

cu o vorbă familiară [2], teribilă de fapt,
negrul satelor, negrul porturilor coloniale,
negrul hotelurilor, negrul corturilor...

Şi... câmpul alb, câmpul alb,
câmpul alb... Câmpurile albe!
Aşa mă trezesc, dimineţile, în Italia

cu ideea asta a mileniilor istovite
pecete pe creier: câmpurile albe
ale Primăriei...ale Diocezei...ale Băncilor

toscane sau cisalpine...cele reevocate
în latineasca asprului şi blândului Salimbene [3]...
Lumea într-un text, state ce-aveau hotar

zidul cetăţii – vinele de apă ale râurilor
ca nişte firicele printre brazde,
le oglindesc, printre salcâmi uriaşi,   

ruinele, roase de ploile de ţară,
de soarele liturgic, iar Europa în lumina lor
este atât de mică, nesprijinită decât

doar pe raţiunea omului, ducând
o viaţă doar a ei, viaţa clasicităţilor ei
sfrijite, şi numai din obişnuinţă.

N-avem scăpare, ştiu. Iar Negritudinea [4]
e-n aste câmpuri albe, printre căpiţele
ţăranilor, în singurătatea micilor

piaţete, în patrimoniul de măreţe
stiluri – ale istoriei noastre.
Negritudinea, zic, ne va fi cauză.

Însă aici la Casarola străluceşte un soare
care murind lumina şi-o retrage,
aluzie, neîndoielnic, la o iubire apusă.



Traducere de Smaranda Bratu Elian
(nr. 7-8, iulie-august 2017, anul VII)