Pier Paolo Pasolini din primul volum de versuri, „Privighetoarea din Biserica Catolică”

Am ținut să mai poposesc puțin asupra acestui prim volum de poezii ale lui Pasolini pentru că, pe de o parte, el este un preludiu la întreaga creație poetică ulterioară în măsura în care anunță „scandalul” pasolinian, ruptura lăuntrică între suflet și trup, între inocență și perversiune, pe de altă parte, pentru că ruptura de aici între dorința de Dumnezeu și furioasa negăsire a lui nu va reapărea în volumele ulterioare, sau mai bine spus, va reapărea sublimată în alte feluri de rupturi, provocate de contactul cu lumea vie a celor mulți.
Prima poezie pe care o propun este o reculeasă acceptare a inacceptabilului: moartea fratelui. Pier Paolo se află cu mama sa (adorata sa mamă) la Casarsa, în Friuli, războiul dă semne că s-ar încheia, iar ei așteaptă reîntoarcerea lui Guido, fiul mezin, plecat să lupte ca partizan în Brigada Osoppo (de orientare catolic-liberală). Ei nu știu că pe 8 februarie 1945, 17 partizani din acea brigadă, printre care și Guido, au fost uciși de un grup de partizani din Brigăzile Garibaldi (de orientare comunistă). Cei doi vor afla vestea la câteva săptămâni după terminarea războiului și atunci va fi – cum va povesti fratele supraviețuitor – un munte prăvălit peste ei. Dar poezia de față nu e scrisă în primul moment, de durere copleșitoare, ci e rememorarea unei intimități care refuză să se stingă.     
Următoarele trei poezii, din ciclul Madrigale către Dumnezeu, sunt trei strigăte către un Dumnezeu care privește absent, și dinaintea căruia, în semn de revoltă, tânărul de atunci își exhibă păcatele.

IN MEMORIAM

Ai fost
ca mine:
haine ușoare, pantofi noi.
Ah, frumoasele duminici!
Mama ta de mii de ori la față s-a schimbat
când tu erai copil
apoi un flăcăiaș.
Acuma
tu cunoști
momentul cel cumplit
ultima suflare.
Poate
cu alți ochi ai văzut
ACESTE haine ASTĂ cămașă,
sărmane duh
înfiorat peste a tale rămășițe
cu buzele-arcuite
încă a râs
spre tânărul cel viu.

Dar eu
atât de priceput la joacă
nu știu cu flori să te acopăr…
Este ridicol!
Sigur e-o glumă!
Tu duh?
Cu tine
n-am imagini
de suferință.
Tu râzi,
doar râzi,
în amintirea mea.
Voi căuta,
în apă și printre pietre
chipul tău mort.

Dar nu cred
să-l găsesc.
Tu nu auzi cum clopotele
bat,
iar glasul tău de prieten vesel
nu știe
că te vrea tăcerea.

Din MADRIGALE CĂTRE DUMNEZEU

(I)

Doamne, preschimbă-mă! Schimbă mania
celui ce vrea să moară... Tu însă taci
de sus pașii-i contempli mielului rătăcit
și pe acel ce stă să moară, fericit
gustându-și goală nostalgia.
De-acum urmez tot mai stângaci
să te jignesc, rebel timid cum sunt,
dar cum Tu taci,
tace și sufletu-mi și făr’ de indignare,
spectator impotent,
paznic conivent:
numai că josnicia-mi e fără de scăpare.

(IV)

Cât timp o taină fu inimii mele lumea și lumii
inima, ardeam de timide-entuziasme
și de-orgolioasele orgasme,
fu un roman trăirea mea-n greșeli...
roman pierdut
în fericitele fantasme
ale cuiva ce moare de un amor necunoscut.
Acuma albul mut
al paginei din urmă de aici, prezentul
ce mă dezamăgește, un singur
doar, singur
cuvânt repetă nebunește.

(V)

Plânsul de când plâns de iubire n-a mai fost
în lacrimile mele am văzut fulgerul Tău,
nu, nu pe Tine, fulgerul Tău, nu sfinții
Tăi îngeri, ci îngerii-Ți necruțători.
Dar vioreaua a cântat, de-acum ea nu mai știe
mută să stea: ea cântă, pe Tine te jignește...
Tu nu vrei cântec, vrei numai credință!
Tu post pretinzi, dar eu de el mă tem,
pretinzi uitare, eu amintiri rechem
cu-nfiorare. Iată de ce lumina care este-n mine,
și e a Ta, nu mă conduce către tine.

Prezentare şi traducere de Smaranda Bratu Elian
(nr. 3, martie 2022, anul XII)