Pasolini și Picasso

În 1957 Pasolini publica la editura Garzanti o nouă culegere de poezii: Cenușa lui Gramsci, având subtitlul Mici poeme. Ea cuprindea unsprezece poezii, publicate deja între anii 1951 și 1956 în diferite reviste. Majoritatea poeziilor erau alcătuite, ca multe altele ale lui, din secvențe legate între ele nu atât de firul unei narațiuni cât de firul ideilor. Titlul volumului este cel al uneia dintre poezii care evocă vizita poetului la mormântul lui Antonio Gramsci în Cimitirul acatolic din Roma.
Antonio Gramsci, unul dintre fondatorii Partidului Comunist Italian și cea mai luminată minte a ideologiei de stânga din Italia, mort în 1937, a fost, peste timp, interlocutorul imaginar al frământărilor comunistului eretic care era Pasolini. Culegerea vădește de la început că poetul nu-l urmează pe Gramsci în miezul gândirii lui, adică în ideea că ridicarea poporului trebuie să fie consecința maturizării unei conștiințe de clasă. După  Pasolini, conștiința de clasă a devenit între timp doar un slogan al vreunei celule de partid. În acest volum o spune mai ales în lungul și emblematicul poem Plânsul escavatorului – sigurul, din câte știu, oferit în traducere publicului românesc, datorită lui Marin Mincu în remarcabilul său volum Poeți italieni din secolul XX (Cartea Românească, București, 1988).
După Pasolini, cel din vremea poeziilor din acest ciclu, educația poporului nu poate veni din afară, dinspre o ideologie – care și-a pierdut oricum strălucirea –, ci doar cunoscându-i vitalitatea, viața lui autentică, rămânând înăuntrul infernului ei cu voința neclintită de a o înțelege și a o iubi. Iar pentru asta poetul trebuie să se cufunde în clocotul ei. Adresându-i-se peste timp lui Gramsci, el îi spune că: „atras de-o viață proletară / de dinainte de tine, religie este pentru mine / bucuria ei, nu lupta-i milenară / natura ei, nu conștiința; /  forța originară / a omului, care în fapta-i s-a pierdut, / e cea care îi dăruie beția nostalgiei, / geana de poezie...”. Cenușa lui Gramsci devine humusul care hrănește o nouă floare, vie, care este adeziunea viscerală a poetului, „robul simțurilor”, la autenticitatea și spontaneitatea primordiale, anterioare oricărei clase și ideologii, cu care, de aici înainte, el va identifica sărăcimea de la periferia Romei (le borgate romane). În același timp, în alte poezii din volum, începe să se ivească și ideea cu care el va eticheta lumea contemporană: „omologarea”. Mai precis, după Pasolini, lumea contemporană a suferit o mutație antropologică în care și-a pierdut autenticitatea, spontaneitatea, vitalitatea și firescul care o caracterizase de-a lungul istoriei ei milenare, devenind roaba consumismului, omul ajungând în prezent un consumator și un bun de consum.  
Am ales din acest volum câteva fragmente – anume prima secvență și ultimele trei –  dintr-un alt poem celebru, Picasso, care se depărtează doar aparent de temele înfățișate mai sus. Motivele alegerii sunt mai ales subiective: pentru că acest poem se leagă de un loc din Roma drag mie, aflat în fața Academiei României din Roma și totodată a majestuosului Muzeu (pe numele său adevărat Galeria Națională de Artă Modernă și Contemporană) din Valle Giulia, și a impunătoarei scări care suie dinspre muzeu spre parcul  Borghese cu splendizii săi pini – un loc care, la răsăritul și la apusul soarelui se înveșmântă într-o lumină aurie de nedescris; apoi pentru că poemul amintește de un aspect al lui Pasolini –  discipolul și apoi prietenul marelui istoric și critic de artă Roberto Longhi – mai puțin vădit în literatură, dar vădit cu prisosință în filmografia sa,  acela de rafinat cunoscător al artelor plastice; și last but not least, pentru că poemul vădește cum se petrece la poetul Pasolini alunecarea dinspre prezența lumii – fie că ea i se dezvăluie într-un peisaj natural, unul uman sau un artefact artistic – spre o poziție militantă și angajată filozofic și politic.  
Scris în 1953 și publicat pentru prima dată în revista „Botteghe oscure”, poemul Picasso începe exact în locul pomenit din Valle Giulia, pe monumentala scară din fața muzeului, într-o duminică poleită în aur. Încerc să narez secvențele unui poem care, atenție!, nu este narativ. Muzeul găzduiește o expoziție dedicată lui Pablo Picasso, iar romanii, care împânzesc orașul, aici sunt mai puțini, iar atmosfera degajează liniște și pace. Se presupune apoi că poetul pătrunde și el în expoziție deoarece secvențele următoare descriu câteva tablouri: cinci la număr, nu ușor de identificat, în cinci poezii,  în care se simte învățătura lui Longhi dar și receptarea profund subiectivă a privitorului. Cu ultimele tablouri – respectiv ultimele secvențe –, Pasolini încearcă o sinteză a expoziției maestrului spaniol, în poate cea mai tulburătoare ecphrasis recentă. Cea de a șaptea secvență este cea care duce la ruperea contemplării, deoarece deodată (secvența VIII) poetul conștientizează o caracteristică a tuturor picturilor văzute: anume faptul că din operele marelui spaniol lipsește simțământul poporului (poziție polemică față de stânga italiană care și-l apropriase pe pictor). Această observație determină o curbare în sens ideologic a poemului: în secvența finală, IX, din tablourile din ultimele săli răzbate, în mintea lui Pasolini, portretul adevărat al lumii contemporane, dominate de frică,  purtând încă în ființa ei semnele ororilor războiului (suntem în 1953),  prevestind oricând un altul; răzbate de sub transfigurările pictorului, cinice, fiindcă sunt aparent voioase, în fapt capabile să țină vie, sub această aparență, neliniștea și spaima omenirii contemporane (în 2022?!).



Picasso


I

În tremurul de aur, duminical,
din Valle Giulia, națiunea-i caldă,
tăcută: inocența ei e-asemeni

impurității ei. Pare să ardă
de-o populară veselie, și-o lene
ireligioasă se-mprăștie solar

pe florile de stuc și pe-amplul evantai
de trepte. Nu-i altceva aici
decât fărâmițarea unei Italii

orânduite, un anonim și-onest
act de civilizație... Unii îl împlinesc
în rondurile florilor de foc și-n umbra

cea răcoroasă a falnicilor pini
de la Villa Borghese, alții
îl reverberează în fastul

sărbătoresc din Piața Spaniei și totul
se contopește în zumzetul
ce monoton și uimitor palpită-n jur:

mai aprins e-aicea înțelesul unei Italii
vibrând pe o străveche notă
de pace, de-o moarte ca aerul de blândă,

unde clasa cea mai de sus domnește neclintită.

 

VII

Ce bucurie în neastâmpărul de-a înțelege!
în astă exprimare ce redă
luminii, materie empiree,

confuzia noastră, care întinde
în caste suprafețe întunecatele
noastre simțăminte! Iar limpezimea

care aprinde formele interne, le preface-n
obiecte noi, obiecte-adevărate, și nu-i pasă,
ba chiar o face cu-un curaj nebun, că-n ele

se oglindește rușinea omului de-a face
din Om un apanaj, rușinea omului
cel mai recent, acesta, acesta care

cu măsurată căldură privește
cum suie în lespezile-atroce figura
lui și vina lui, istoria lui.

Vede reduse la obscura furie
a sexului înălțătoarele-inhibiții
ale Biserici, și dezgolită în lumina

pură a artei clara rațiune
liberală; și vede celebrată
în reverberantele figuri

decadența vlăguitei burghezii
încă avidă în miopul său
regret și în cinism...

Dar câtă bucurie adâncă și tihnită
în a-nțelege chiar și răul; ce infinită
exultanță, ce sărbătoare pudică,

în dureroasa sete de claritate,
în inteligența care, deplină, atestă
istoria noastră în prihana noastră.

 

VIII

Apoi, deodată, deplina greșeală a lui Picasso:
iat-o expusă-n largile suprafețe ce
cască în pereți josnica, ceramica

idee, capriciu, luminos și pur,
de-o expresivitate urieșească
și grasă. El – cel mai crud dintre

dușmanii clasei pe care-o oglindește
cât timp rămâi în timpul ei
– dușman prin furia, prin babelica

lui anarhie, el, carie necesară – iese
în mijlocul poporului și dă peste un timp
inexistent: contrafăcut chiar cu mijloacele

trecute-i sale fantezii. Vai, în nemiloasa-i Pace,
acolo-n idila albilor urangutani,
nu afli simțământul poporului. Absent

e-aici poporul: în aste pânze,
în aste săli, zumzetul lui tace, pe cât
de tare izbucnește fericit în pacea

străzilor duminicale, un cânt al tuturor
umplând cartiere, ceruri, văi și mahalale,
Italia toată, pân’ la Alpi, întins

pe pantele cosite, pe galbenele
holde – în satele acestei Europe
rătăcite – cânt ce repetă horele

și cântul din vechime în vechea atmosferă 
duminicală... Greșeala stă-n această
absență. Calea ce duce spre eternitate

nu se află într-o asemenea iubire
voită și încă prematură. Salvarea
trebui’ căutată doar rămânând

înăuntrul infernului, cu împietrita
voință de a-l înțelege. O societate
menită să se piardă, e scris

că se va pierde: dar o persoană niciodată.

 

IX

Nenorocoase decenii... atât de vii
încât nu pot a fi trăite
decât c-o nerăbdare ce le refuză

orice cunoaștere-așezată, cu inutila
durere de-a le vedea pierind
în excesiva apropiere... Mute

decenii, ale veacului ce, încă verde,
e pârjolit de furia de a acționa
ce nu târăște după sine decât risipirea

în focul ei a ultimului licăr al Patimilor.
Ultimele săli sunt pline doar de spaimă
redată-n cristaline zone

de infantil și de senil cinism: întunecată
și orbită Europa pe ele-și proiectează
lăuntricele-i peisaje. Se vede bine-aici,

când transparentă-i oglindirea,
lumina prevestind furtuna; leșuri
din Buchenwald, infectă periferia

orașelor incendiate, negrele camioane
ale fascismelor și albele
terase de pe coaste, în mâinile

țiganului acesta devin multicolore
serbări, coruri cerești de stârvuri:
mărturie că rușinea anilor noștri

dureroși le poate exprima pudoarea,
angoasa, bucuria: căci trebuie

să fim nebuni pentru-a rămâne limpezi.



Prezentare şi traducere de Smaranda Bratu Elian
(nr. 4, aprilie 2022, anul XII)