Din poezia lui Pasolini: „Cenușa lui Gramsci”

Tot Pasolini, firește, și tot volumul Cenușa lui Gramsci, înfățișat pe scurt luna trecută și reprezentat atunci de o poezie, prezentă în volum, dar nelegată direct de acel reper spiritual al lui Pasolini care era comunistul Gramsci. Aici am ales o secvență din cele șase în care este împărțit chiar poemul care dă titlul volumului. Este secvența centrală, unde Pasolini, aflat în cimitirul englezilor din Roma, stă dinaintea mormântului lui Gramsci și dialoghează peste timp cu el: dinaintea rigorii și limpezimii gândirii politice și sociale a lui Gramsci, pe care le admiră, poetul simte acut diferențele care totuși îl despart de el; el se simte cufundat în mizeria vieții, în mizeria sărăciei, în mizeria periferiilor, care au alungat de la el rigoarea, neta despărțire între bine și rău, între burghezul care deține puterea și fierarul care bate fierul pe nicovală; dar din magma în care viețuiește îl  salvează sclipirile de senzualitate și de vitalism adolescentin care îi redau iubirea față de lume.
Însă alegerea acestei secvențe se explică și prin ecourile literare pe care ea mi le-a trezit în minte. Nu știu dacă vreun critic a făcut vreodată apropierea pe care o fac eu aici și pe care am simțit-o la lectura acestei poezii: apropierea de un mare poet de la cumpăna dintre secolele optsprezece și nouăsprezece, Ugo Foscolo. Există unele asemănări între Foscolo și Pasolini, oamenii: ambii pătimași, angajați trup și suflet în frământările politice ale vremii lor (ambele nespus de frământate), ambii senzuali, ambii trăind experiența morții fratelui. Dar nu această similitudine dintre firile și existențele lor m-a îndemnat să aleg acest fragment, ci o trăsătură profundă a poeziilor lor care răzbate la suprafață cu tărie aici. Poeziile lui Foscolo (mă refer îndeosebi la sonete) au uimitoarea putere de a împleti gândirea (critică) despre frământările societății contemporane lui cu trăirile proprii cele mai intime și profunde, iar din această împletire și peste ea să se ridice o cugetare înaltă și dureroasă despre lume și despre propria existență. După mine această structură poetică este și marea frumusețe a versurilor care urmează.

Cenușa lui Gramsci

III

O zdreanță roșie, precum aceea
înfășurată la gâtul partizanilor
iar lângă urnă, pe pământul spelb,

de-un roșu diferit, două mușcate.
Acolo tu, surghiunitul, stai, cu aspră
necatolică eleganță, alături de străinii

morți: Cenușa lui Gramsci... Între speranță
și-o veche neîncredere, m-aproprii,
din întâmplare în locul ăsta strâmt
dau de mormântul tău, de spiritu-ți liber rămas
aicea jos, printre alți liberi. (Sau poate
e-n mine altceva, mai extaziat

și mai umil, îmbătătoare simbioză
adolescentină de sex și moarte...)
Din țara asta, unde încordarea ta

n-a cunoscut răgaz, resimt cât de greșit
– în tihna mormintelor de-aici – și cât de drept –
în soarta noastră mereu neliniștită –

îți așterneai cuvintele-n supremele tale
pagini din zilele când te-ucideau.
Iată că-ți stau în jur – dovadă că sămânța

vechii stăpâniri nu s-a pierdut de tot –
morții aceștia legați de o domnie
a cărei mișelie și măreție au rădăcini

adânci de multe veacuri – cu tine obsedanta
lovitură-n nicovală, surdă, sufocată,
sfâșietoare o aud – în astă sărmană mahala

care anunță că sfârșitul li-i aproape.
Și iată-mă pe mine... sărac, în haine
din acelea pe care săracii le ochesc

în vreo dugheană prăfuită, decolorate
de jegul străzilor de la periferie
ori de pe băncile tramvaielor, ce ziua

mi-o macină: în vreme ce tot mai rar
de-asemenea vacanțe-am parte, în chinul
de-a supraviețui; iar dacă mi se-ntâmplă

lumea s-o mai iubesc nu e decât dintr-o
naivă și violentă iubire senzuală, la fel
cum eu, adolescent năuc, odinioară

o uram, oricând în ea găseam burghezul rău
ce pe burghezul din mine îl rănea: scindată
acum – cu tine – lumea, dar partea aceea

ce puterea-o ține să nu-mi mai pară oare
motiv de ciudă, de-un mistic chiar dispreț?
Și totuși, lipsit de-a ta rigoare, supraviețuiesc

pentru că nu aleg. Trăiesc în lipsa de voință
din ăst apus postbelic: lumea pe care o urăsc
iubind-o – plin de dispreț pierzându-mă-n

mizeria ei – într-un nedeslușit scandal
al conștiinței...

Prezentare şi traducere de Smaranda Bratu Elian
(nr. 5, mai 2022, anul XII)