Pasolini răzvrătitul: „Religia epocii mele”
 În acest număr propun cititorilor revistei noastre o poezie din volumul La religione del mio tempo (Religia epocii mele), volum publicat în 1961, ce cuprinde poezii scrise între anii 1955-1960. Această culegere de versuri, apărută la patru ani de la precedenta, Cenușa lui Gransci, face parte din creația de maturitate a poetului și a fost oferită publicului italian într-o perioadă intens creativă și plină de succese a lui Pasolini, mai precis odată cu debutul său cinematografic (cu filmul Accattone – Cerșetorul) și curând după apariția eseurilor din volumul Passione e ideologia (Pasiune și ideologie). Volumul, uimitor de variat, își capătă titlul (ca și în cazul precedentului) de la poemul omonim, alcătuit din lungi secvențe, plasat în centrul său. Aici prezint una dintre aceste secvențe, fără titlu, în care recunoaștem contopirea – atât de specifică lui Pasolini – a unei trăiri prezente cu senzații-gânduri din trecut pe care ea le suscită, marcată grav de sentimentul pierderii ireparabile a ingenuității, a purității și a unor credințe autentice. Dar acest sentiment cotește, și aici, spre judecarea societății și ideologiei responsabile de această pierdere. În speță, aici răzvrătirea este iscată de înșelarea creștinismului ingenuu al adolescenței lui și al țăranilor din Casarsa – tărâmul copilăriei dar și al autenticității trăirii în curățenie sufletească – de către Biserica instituționalizată și asimilată societății burgheze, ambele caracterizate de setea de bunuri materiale și de conformism în gândire și atitudine. Semnificativă, în a doua parte a poemului, este folosirea repetată a formulei cristice din evanghelii „Vai celui/celor...”, care, la Pasolini, ca și la Cristos, capătă nuanță de blestem.
Să urlu aș fi vrut dar eram mut;
religia mea fusese o mireasmă.
Și-acum iat-o aici, aceeași și necunoscută,
acea mireasmă-n lume, jilavă,
radioasă: iar eu aici, pierdut în actul
și izbutit și inutil mereu, umil
și minunat, de-ai dezlega intactul
sens în miriadele-i de chipuri...
Mă redescopăr băietan și fraged
în misterioasa exaltare, sălbatică,
la fel ca în trecut, și-ncete
lacrimi pagina mi-o udă
când îi privesc, în soarele văratic,
pe-aceia doi – ei băietani cu-adevărat –
cum sprinteni, fericiți, se pierd
în mahalaua colorată, sub terase
pline de seninul cer marin,
sub proaspete balcoane, aticuri
aurite de-un soare de acum seral...
Și simțământul vieții îmi revine
întocmai cum era atunci mereu, durere
mai oarbă cu cât mai uimitor de plină
de dulceață. Căci unui băietan îi pare
că tot ce n-a avut, doar el nu va avea
mereu. Atunci în necuprinsa-i
disperare, fierbând de visele-i trupești,
el crede c-are datoria de-a plăti
printr-o nesăbuită bunătate...
Astfel, de-ajung doar două zile
de febră ca viața toată pierdută
să-mi apară, și lumea să se-arate
întreagă iarăși (și doar regretul
să mă mai îmbete), lumii atuncea eu
în marele și mutul soare de septembrie,
murind, doar un adio îi rostesc cu greu...
Și totuși eu venisem, Biserică, la tine.
În mână cu Cântecele poporului grec
și cu Pascal, și-ardeam, de parcă
taina țăranului, domol și surd
în vara-aceea din anul patruștrei,
cu satul, viile și prundul
râului pe nume Tagliamento,
erau, doar ele, miezul lumii;
acolo, cu baierele inimii și gâtului
și pântecelui desfăcute, acolo,
pe poteca dinspre Fonde, -mi mistuiam
cea mai frumoasă vârstă omenească,
a tinereții mele zi, pentru iubiri
de o dulceață ce încă mă înduioșează...
Acolo printre cărți și floricele azurii
și iarbă, iarba neîntinată printre
lujere de sorg, eu lui Cristos îi dam
și sângele și-ntreaga-mi nevinovăție.
Păsări cântau în praful de polen
o țesătură complicată, nelămurită,
asurzitoare, prăzi ale existenței,
sărmane patimi pierdute în frunzișul
umil al pâlcului de duzi și soc:
eu, ca și ele, în locuri neumblate
doar celor candizi hărăzite, celor pierduți,
așteptam ca să coboare seara,
să-nceapă să se simtă-n jur mirosul
mut al focului și al voioasei sărăcii,
să bată clopotul de seară, învăluit
în noul țărănesc mister
în cel de-odinioară mistuit.
A fost o-nflăcărare scurtă. Slugi
erau acei părinți și fii ce seara
la Casarsa – pentru mine-atât de frust -
ei își trăiau religia: severele
lor voioșii țineau de cenușiul
cui are-avere, fie și modestă;
biserica iubirii mele-adolescente
moartă era de bătrânețe, și vie doar
în vechiul dureros miros
al câmpurilor. Cu noile ei vise Rezistența
visul Marii Frății întru Cristos l-a măturat
cu ea și dulce-arzătoarea
privighetoare... Și nicio patimă
a omului din cele-adevărate
nu s-a arătat în vorbele și faptele
Bisericii. Ba încă vai de-acela neînstare
să i se-arate ei ca nou! Să nu îi dea,
naiv, tot ceea ce în el tălăzuiește
asemeni mării prea tumultoaselor
iubiri. Vai de acela care,
de bucuria vieții plin, vrea să slujească
o lege ce nu e altceva decât durere!
Vai de acela plin de durerea vieții
care se dăruiește unei cauze ce vrea
să apere doar palida credință
rămasă s-aducă lumii resemnare!
Vai de acel ce crede că la avântul inimii
cel al rațiunii trebui să răspundă!
Vai de cel ce nevolnic nu se știe
când în adâncul sufletului își măsoară
stratul de egoism, nesăbuințele
hulite ale milei! Vai de acel ce crede
istoria că s-ar fi oprit într-un același
început – și nu atâta din credință
cât din candoare – ca soarele
din vis; cel ce nu știe că ea,
Biserica, -i moștenitoare a tot
ce veacurile-au făurit, că încetățenitele
ei bunuri el le apără, hidosul cenușiu
ce-n om învinge și-ntuneric și lumină!
Vai de acela ce nu știe cât de burgheză
e-atare creștină credință, sub semnul
privilegiului și al capitulării
și al robiei; cel ce nu știe că păcat
e numai crima de lezcertitudine
curentă, o crimă detestată din frică
și simțire stearpă; nu știe că Biserica
e neîndurătoarea inimă a statului.
Prezentare şi traducere de Smaranda Bratu Elian
(nr. 6, iunie 2022, anul XII) |
