Pier Paolo Pasolini: „Poezia tradiției”

Apropiindu-ne de sfârșitul anului centenar pasolinian cred că e necesar să abordăm și ultimul său volum de versuri, Trasumanar e organizzar: titlu dificil, pe care în volumul de poezii de Pasolini care va apărea până la sfârșitul acestui an îl voi definitiva probabil în varianta Transumanând și organizând:  transumanare este un verb inventat de Dante care, ajuns în paradis, ia cunoștință cu depășirea limitelor naturii umane pentru a adera la o natură superioară, cea divină. Neologismul românesc pe care mi-l permit provine din îndrăzneața tălmăcire oferită termenului de George Coșbuc în minunata sa versiune în limba română a Divinei Comedii.
Trasumanar e organizzar, volum de poezii publicat în 1971 la editura Garzanti, rupe legăturile stilistice cu volumele precedente, aș spune chiar și cu poeticitatea (înțeleasă ca vibrație semantică ce trimite mereu mai în adâncul sau mai în afara cuvântului și ca muzicalitate), descărnând limbajul de orice halou, lăsându-l denotativ și direct, pentru a exprima un mesaj ideologic pe cât de tare pe atât de dureros. „Transumarea” la Pasolini nu este depășirea naturii umane pentru a se înălța spre divinitate, ci mai degrabă ieșirea din limitele umanității trădându-i esența profundă, adică sensibilitatea, emoția, trăirea culturală și, în general, omenia. Mai mult decât în alte volume, aici abordează abrupt teme politice, sociale, culturale pe care le simte arzătoare, reafirmându-se într-un mod mai frust și fățiș poet civic, în tonul polemic și amar care îi va caracteriza ulterioarele intervenții jurnalistice „corsare” și „eretice”.  
La apariția sa, volumul purta pe manșetă o explicație a lui Pasolini, din care merită să citez măcar următoarele fragmente:
„Cine este omul care a scris această carte? Nu știu prea bine. Dar cu siguranță ea este călăuzită de o serie de «principii» dictate de nu știu ce instinct. Primul dintre aceste principii a fost acela de a rezista tentației de a face literatură-acțiune sau literatură-intervenție, afirmând cu încăpățânare, aproape solemn, inutilitatea poeziei. Al doilea principiu al acelui om a fost acela de a nu se teme de actualitate [...]. Al treilea principiu a fost acela de a-și acorda o anume libertate lingvistică care uneori frizează arbitrarul și jocul (lucruri nemaiîntâmplate înainte, pentru că mistificările lui fuseseră întotdeauna naive, pasionale și zeloase. [...]”.  
Și altul: „Știu bine că puțini sunt acei cititori care citesc de la cap la coadă o carte de poezii [...]  Și mai știu că sunt cititori care dintr-o carte de poezii citesc una singură: în acest caz recomand Poezia tradiției.”  
Iat-o.
.

Poezia tradiției

Vai, nefericită generație!
Cum va fi mâine, dacă asemenea clasă conducătoare –
când ei erau la-nceput
n-au cunoscut poezia tradiției,
au încercat doar o experiență nefericită a ei căci fără
zâmbetul realismului le-a rămas inaccesibilă
iar cu prea puținul pe care-l cunoșteau, ei trebuiau s-arate
că vor să o cunoască, însă detașat, stând în afara ei.
Vai, nefericită generație!
care în ’70, iarna, purtai paltoane și șaluri fanteziste
și te-a stricat
cine te învăța să nu te simți inferioară –
ți-ai alungat incertitudinile dumnezeiesc de infantile –
cine nu-i agresiv e dușmanul poporului! Vai!
Cărțile, vechile cărți prin față ți-au trecut
ca lucruri ale unui vechi dușman
simțit-ai datoria de a nu ceda
în fața frumuseții născute din nedreptăți uitate
de fapt tu fost-ai hărăzită sentimentelor alese
de care însă te fereai ca și de frumusețe,
cu ură rasială contra iubirii;
tu ai venit pe lume, care e mare dar atât de simplă,
și nimerit-ai peste cine de tradiție își râdea,
iar tu ai luat de bună ironia asta fals nimicitoare,
ai ridicat bariere tinerești în fața clasei dominante din trecut
dar tinerețea trece repede; nefericită generație, vai,
ajunge-vei la vârsta-a doua apoi la bătrânețe
nebucurându-te de ce era drept să te bucuri,
de ce poți a te bucura doar în neliniște și umilință
și-atunci vei înțelege că slujit-ai lumea
împotriva căreia, cu zel, „ai dus întreaga luptă”:
lumea aceea voia istoria s-o discrediteze – pe-a sa;
voia tot ea să nimicească tot trecutul – pe-al său;
Vai, nefericită generație, tu, neascultătoare, ai ascultat-o!
Lumea aceea, chiar ea noilor săi fii cerea să o ajute
să se contrazică, pentru a continua;
vă veți trezi bătrâni lipsiți de dragoste de cărți, de viață:
locuitori perfecți ai lumii înnoite
prin reacțiile și represiunile ei, sigur, așa-i,
dar mai ales prin voi, care v-ați răzvrătit
exact cum ea vroia, Roboți în numele Întregului;
vouă nu vi s-au umplut de lacrimi ochii
în fața unui Baptisteriu cu starostele-i [1] și flăcăii
ce-l îngrijeau pe orice anotimp
lacrimi nu ați vărsat pentru-o octavă din Renaștere,
și nici intelectuale lacrimi rațiunii pure închinate;
n-ați cunoscut sau n-ați recunoscut troițele străbunilor
nici palatele stăpânilor, pictate,
– nici toate celelalte lucruri minunate,
voi nu veți tresări (vărsând lacrimi fierbinți)
la versul unui poet simbolist anonim mort
leagăn v-a fost lupta de clasă și ea v-a-mpiedicat să plângeți:
dușmani înțepeniți a tot ce n-aducea a sentimente drepte,
a agresivitate disperată,
v-ați consumat zadarnic tinerețea
iar, de erați cumva intelectuali,
n-ați vrut să fiți până la capăt,
or asta, printre alte multe, era adevărata voastră datorie,
de ce atuncea ați comis astă trădare?
de dragul clasei muncitoare: dar nimeni unui muncitor nu-i cere
a nu fi muncitor până la capăt,
muncitorii n-au plâns în fața capodoperelor
dar nici nu au comis intenționat trădări ce-atrag șantajul
și deci nefericirea,
nefericită generație,
vei plânge, dar lacrimile tale fi-vor fără viață
căci poate nu vei fi știind să te întorci
la ceea ce, cum n-ai avut, nici n-ai pierdut;
sărmană generație calvinistă, ca la-nceputurile burgheziei
copilăresc pragmatică și pueril activă,
ai căutat salvarea în organizare
(ce nu poate produce decât o nouă organizare)
zilele tinereții ți le-ai petrecut
vorbind limbajul democrației birocrate
limbaj de lemn, ce nu te-a părăsit nicicând,
căci să arăt per verba, ce-i organizare nu-i chip să pot [2],
dar prin formule da,
autoritatea paternă te vei trezi c-o folosești cum vrea puterea
ce nu știe vorbi dar care dușmană puterii ea te-a vrut,
pe tine, nefericită generație!
Îmbătrânind,  eu capetele vi le-am văzut cuprinse de durere
unde se-nvârtejea confuză o idee, o certitudine-absolută,
trufia eroilor predestinați să fie veșnici –
ah, nefericiți copii, care-ați crezut la îndemâna voastră
o splendidă victorie care nu exista defel!

Prezentare şi traducere de Smaranda Bratu Elian
(nr. 10, octombrie 2022, anul XII)

NOTE

1. În Roma medievală cel mai vechi cartier al orașului (I Monti) avea o căpetenie care, prin tradiție, răspunde și de baptisteriul catedralei laterane.
2. Parafrază a unui celebru citat din Paradisul dantesc – „Trasumanar significar per verba / non si porìa;” (Dante, Paradisul, I, vv. 70-72) –  în trad. lui George Coșbuc: „S-arăt per verba, ce-i transumanare / nu-i chip să pot” –  care, pe scurt, înseamnă că este cu neputință să se exprime în cuvinte depășirea condiției umane. Ideea exprimată în citat luminează nu doar sensul acestei poezii ci și al întregului volum care pune alături, în mod explicit, depășirea condiției umane și iluzia de organizare absolută a societății umane.