Pier Paolo Pasolini: „Furia”

Poezia pe care o dedicăm lunii noiembrie face parte din volumul La religione del mio tempo (Religia timpului meu), publicat la editura Garzanti în luna mai a anului 1961, cu o dedicație adresată Elsei Morante. Ca toate volumele de poezii ale lui Pasolini și acesta cuprinde texte scrise în ultimii ani anteriori apariției culegerii și în majoritate deja publicate în diverse reviste literare; și acesta are o structură complexă, cuprinzând secțiuni tematice și prosodice diferite. Titlul inițial era, în intenția lui Pasolini, La ricchezza (Bogăția) – titlul amplului și articulatului poem care deschide volumul și care rostește explicit sensul general al cărți.
În anul apariției acestui volum iese pe ecrane și primul său film, Accattone, fapt ce marchează o cotitură importantă în creația lui Pasolini căci, printre altele, ea exprimă insatisfacția și neîncrederea în capacitatea literaturii de a înfățișa și schimba lumea. Scrise concomitent cu exersarea noului limbaj, cel al cinematografiei, poeziile din acest volum aduc schimbări de optică și de limbaj care se vor coace în volumul ulterior, Poezie în formă de roză.  
Poezia La rabbia (Furia), mergând pe linia autobiografismului prezent în întreaga poezie a lui Pasolini, are un aspect aparent narativ, aplecându-se asupra unor momente și gesturi anodine, precum amenajarea micii grădini după mutarea poetului în noua locuință de la Roma, din strada Giacinto Carini. În fapt narativitatea are la bază o prozodie dantescă și petrarchescă (urmată infidel), iar anodina întâlnire cu modesta floare din grădină readuce în sufletul și în mintea poetului contradicțiile răscolitoare care definesc relația lui cu lumea prezentă.     

Furia

Mă duc la poarta grădinii, o mică galerie
săpată în piatră la nivelul solului,
lipită de grădina din suburbie,
rămasă-acolo din vremea lui Mameli [1],
cu pinii, trandafirii și verzele ei.
În jur, în spatele acestui rai de liniște
campestră, răsar
fațadele galbene ale blocurilor
fasciste, din ultimele șantiere:
dedesubt, sub lespezile groase de sticlă,
e un garaj, sepulcral. În plin soare,
dar cam rece, moțăie marea grădină,
în mijloc cu căsuța din secolul trecut,
albă, în care a murit Mameli,
și-o mierlă își țese mrejele cântând.

Sărmană grădină-a mea, toată
din piatră... Am cumpărat însă un leandru
– nouă mândrie a mamei –
și vase de flori de toate felurile,
și chiar și-o figurină din lemn, un copilaș
cuminte, rozaliu, un hoțoman, găsit
la Porta Portese [2], căutând mobile
pentru noua casă. În jur culori
puține, prea crud e anotimpul: reflexe
aurii și toate nuanțele de verde...
Și doar un strop de roșu, întunecat,
splendid, aproape-ascuns, amar, posac:
un trandafir. Atârnă cu smerenie
de ramu-adolescent, ca de o crăpătură,
timidă rămășiță a unor frânturi de rai...

De-aproape, e încă mai umil, pare
un lucru amărât, golaș și fără apărare,
o simplă dispoziție
a naturii, aflată-n soare, la aer,
care-i vie, cu-o viață care-o amăgește,
o umilește, o face să se rușineze
că este-atât de frustă
în extrema ei duioșie de floare.
Mai tare mă apropii, îi simt mirosul...
E prea puțin să strig, e prea puțin să tac:
nimic nu poate exprima o-ntreagă existență!
Renunț la orice gest... Știu doar
că-n trandafiru-acesta stau și respir
poate pentru o scurtă mizeră clipă,
mirosul vieții mele: mirosul mamei...

De ce nicio reacție, de ce nu tremur tot
de fericire, de ce nicio curată-nfiorare?
De ce nu știu acuma recunoaște
ăst miez străvechi al existenței mele?
Iată de ce: pentru că-n mine stă de-acum închis
demonul furiei. Un surd, mărunt și sumbru
sentiment ce mă-otrăvește:
epuizare, unii zic, febrilul neastâmpăr
al nervilor: dar conștiința nu mai e liberă de el.
Durerea ce treptat de mine mă înstrăinează
de cum mă las în voia ei,
de mine se desprinde, e un vârtej autonom,
în tâmple îmi zvâcnește alandala,
inima-mi umple de puroi
și nu mai sunt stăpân pe timpul meu...

Nimic, pe vremuri, nu mă putea învinge.
Închis eram în a mea viață ca-n pântecul
matern, în arșița mirosului
acesta de trandafir umil și ud.
Însă luptam din el să ies, acolo în ținutul
câmpenesc, poet la douăzeci de ani, mereu
cu disperare suferind, cu disperare
fericit... Lupta s-a încheiat
cu o victorie. Dar existența mea privată – 
nu mai e-nchisă într-un trandafir,
– o casă, o mamă, o pasiune zbuciumată.
Acum e publică. Dar lumea atunci necunoscută
s-a strâns și ea în jurul meu, e familiară,
mi s-a dezvăluit, apoi, puțin câte puțin
mi s-a impus, brutală, cu necesitate.

Acum nu pot să mă prefac că nu o știu:
sau că nu știu cum ea mă vrea.
Ce fel de dragoste
contează în acest raport, ce cârdășii infame.
Nu arde flacără în uscăciunea
ăstui infern, iar furia asta seacă
ce inima mi-o-mpiedică
să reacționeze la un parfum, un hârb e
al pasiunii...La-aproape patruzeci de ani
sunt dinaintea furiei asemeni unui tânăr
ce despre sine nu știe decât că-i nou,
și împotriva vechii lumi se-ncrâncenează.
Și-asemeni unui tânăr, eu, fără de milă
sau pudoare, nu  îmi ascund
această stare-a mea: pace nu voi afla nicicând.

Prezentare şi traducere de Smaranda Bratu Elian
(nr. 11, noiembrie 2022, anul XII)

NOTE

1. Goffredo Mameli (1827-1849), poet și patriot, autorul versurilor imnului național italian, una dintre personalitățile emblematice ale Risorgimento-ului.
2. Celebru târg de vechituri și de mărfuri ieftine din Roma.