„Întreaga lume e corpul meu neîngropat”. Versuri de Pier Paolo Pasolini

Întreaga lume e corpul meu neîngropat, citim într-o poezie târzie a lui Pier Paolo Pasolini, cuvinte ce sună a sentință, concentrând, profetic, drama vieții și a morții poetului friulan. Se împlinesc patruzeci și unu de ani de când trupul mutilat și fără viață a fost găsit, în zorii zilei de 2 noiembrie 1975, pe plaja de la Ostia, acolo unde, în mod ironic, fuseseră filmate câteva dintre cadrele cele mai însuflețite din ultimul film al Trilogiei vieții.
Figura lui Pasolini, atât de singulară în peisajul culturii italiene a secolului al XX-lea, rămâne până astăzi un câmp deschis de semne, întrebări și înțelesuri care se cer în continuare a fi deslușite, aprofundate, apropiate de sensibilitatea noastră contemporană, mai mult ca niciodată prinsă în menghina ideologiei consumului, asediată mediatic, dezorientată valoric. În toate genurile pe care Pasolini le-a abordat – eseistică, dramaturgie, roman, poezie sau cinematografie – e recurentă atitudinea critică și lucidă a intelectualului care trage în mod necesar un semnal de alarmă în fața pulverizării unui etos arhaic, construit pe fundamente solide vreme de generații întregi, în fața mutației antropologice, generată intempestiv de materialismul ateu al noii epoci industriale și al bunăstării de vitrină.
Departe de centrele urbane și de mortificarea burgheză, autenticitatea și vitalitatea sunt regăsite de Pasolini la periferiile orașelor, unde viața proletară și subproletară se desfășoară într-un ritm cu totul desprins de mersul „celeilalte lumi”, într-un ambient mizer, haotic și fără repere – degradare în mijlocul căreia Pasolini descoperă, însă, expresivitatea argoului și a comportamentelor, o energie vitală încă necontaminată de monstrul nivelator al consumismului (notabile în acest sens sunt filmele Accattone și Mamma Roma sau romanele Ragazzi di vita și Una vita violenta)
Poezia lui Pasolini (alături de cinematografie – în esență, o extensie a aceleiași sensibilități poetice vizionare), e locul dezvăluirii de sine complete. Tot ce se rostește în acest spațiu devine, prin forța incantatorie a limbajului, adevăr – un adevăr în permanentă căutare de sine, umplere și golire, un adevăr metabolizat, pentru că Pasolini a scris așa cum a trăit, așa cum a știut să participe la contracțiile lumii: corporal, deși la fel de prezente în eclecticul discurs pasolinian sunt tăișul lucidității, imageria mistică a viselor, proiecțiilor și amintirilor.  Mai mult, limbajul poetic se află într-un proces neîntrerupt de redefinire și aglutinare a unor forme expresive precedente. Astfel, idiomul din Poesie a Casarsa (1941-1953) –  o limbă muzicală și spontană, limba sufletului țâșnită din prospețimea dialectului friulan –  se preschimbă într-o voce cu note clasicizante în L’usignolo della Chiesa Cattolica (1943-1949).  În volumele ulterioare, poeticul e reinvestit în recuperarea terținei dantești și-n diferite alte experimente metrice, lăsând loc, totodată, exprimării prozastice și dezambiguizării raționale (așa cum se poate constata în volumele de versuri Le ceneri di Gramsci (1957), La religione del mio tempo (1961), Poesia in forma di rosa (1963). Dincolo însă de metamorfozele limbajului și ale stilului, poezia lui Pasolini e construită, ca orice corp poetic, în jurul unui mit personal care o hrănește și-i dă viață, așadar e profund autobiografică, însă lucid integrată într-o viziune mai largă asupra istoriei apropiate și îndepărtate.
Selecția propusă cuprinde câteva poezii din anii de început ai „exilului roman”, precum și o variantă de traducere a poeziei La ballata delle madri,  text din multe puncte de vedere emblematic pentru etapa matură a creației poetice pasoliniene.


Din Jurnale

*

Sunt viu, în cameră, singur.
Singur stă corpul meu, în tăcere
pe scaunul vechi. Stă și ascultă
cum răsună-n noapte
pașii senini ai ultimilor trecători
(și cum doi tineri își cântă viețile
cu glas înalt).

Apoi aceeași pace. Dar dacă
mă ridic și ușa spre grădină o împing
ușor, văd luna perfectă,
goală printre nori. Singur
cu lumea întreagă și nu mai știu nici eu
dacă mai am vreun vis, altul decât
moartea, cu adierea ei ușoară,
nu știu de ce speranță încă-mi sprijin
capul și acest trup cald.

Din Jurnale
Roma 1950

*

Deschid fereastra spre-o albă
dimineață de luni și strada nepăsătoare
cu luminile și zgomotele ei, îmi smulge
prezența, rară printre biruri.
Această deplasare... prin zile așa străine
de timpul ce părea să-mi fie hărăzit,
un timp fără întoarceri și opriri,
un spațiu împlinit de ființa mea,
aproape-o prelungire a existenței mele,
a căldurii mele, a corpului meu...
și n-a mai curs... Acum mă aflu în alt timp,
un timp ce-și rânduiește diminețile
în strada aceasta la care mă uit, de nimeni știut,
în acești oameni ieșiți dintr-o altă istorie...

*

Sfârșit de sărbătoare peste o Romă surdă
la orice așteptare naivă, sfârșit de zi,
ca niște gunoaie-n vânt pașii
spre casă, șuierăturile, vocile
se risipesc pe străzi, se retrag
în antreuri. E răgazul pentru cină.
Iar mai târziu, cu umbra murdară și aerul stătut,
în hainele de sărbătoare ale unei lumi străine,
acolo unde haosul orașului îngheață
în constelații de lumini
pe străzile înțepenite într-o pace
de moarte, se lasă iar străvechea seară.
Pe digurile părăsite
felinare cu halouri orbitoare,
uneori câte-o stea printre nori -
iar la periferii, din Testaccio
până-n Monteverde, plutește obosit
și jilav un murmur de voci
și motoare - pierdută incrustație
a lumii noastre pe universul mut.

*

În noapte o ploaie timpurie
umple de miresme
fericirile fără somn ale existenței.

Balada mamelor

Mă întreb ce fel de mame ați avut.
Dacă acum v-ar vedea muncind
într-o lume lor necunoscută,
prinși într-o goană continuă,
cu vieți atât de diferite de-ale lor,
cu ce ochi v-ar privi?
Dacă ar fi acolo, cu voi, în timp ce vă scrieți
conformiști și sofisticați, fițuicile,
când le trimiteți pe la redactori
care nu se dau în lături de la niciun
compromis, v-ar recunoaște oare?

Mame slabe de înger, cu o spaimă străveche
întipărită pe chip, ca o boală
care sluțește trăsăturile cu paloarea ei
tulbure, ținându-le departe de firescul inimii,
încremenite în vechiul refuz moral.
Mame slabe de înger, sărmanele, îngrijorate
că fiii lor vor cunoaște și ei înjosirea
ca să obțină un post, să fie practici,
să nu-i ofenseze pe oamenii de bine,
să nu ajungă la mila cuiva.

Mame mediocre, cuminți ca niște copile,
care nu s-au priceput
să vadă-n noi mai mult,
cu sufletele într-o lume osândită
să nu aducă nici durere nici bucurie. 
Mame mediocre, care n-au avut
pentru voi nicio vorbă duioasă
și care v-au crescut
într-o dragoste mută, animalică,
infirmi la chemările inimii.

Mame supuse, obișnuite de secole
să plece capul, fără dragoste,
să le transmită pruncilor încă din pântec
același secret rușinos
de-a se mulțumi cu resturile la ospețe.
Mame supuse, care v-au învățat
că sclavul poate fi fericit urându-l pe cel
care e-n în lanțuri, asemeni lui,
că poate trăi mulțumit și fără griji
înșelând și umblând pe ascuns.

Mame feroce, ținând cu dinții
de puținul avut burghez,
normalitatea și salariul,
cu încrâncenarea celui mânat de răzbunare
sau amenințat de vreun asediu absurd.
Mame feroce, care v-au spus:
Supraviețuiți! Gândiți-vă la voi!
Să nu vă înduioșați, să n-aveți
prețuire pentru nimeni,
fiți neînduplecați ca vulturii!

Slabe de înger, mediocre, supuse, feroce
acestea sunt bietele voastre mame!
Mame ce nu se rușinează să vă vadă
aroganți – în ura voastră –
de vreme ce totul e o vale a plângerii.
Așa știți voi să stăpâniți această lume:
în râvna fiecăruia pentru sine,
în vrajba dintre ținuturi
vă înfrățește refuzul profund
de-a fi altfel: de a răspunde
cumplitei dureri de-a fi oameni.

Prezentare şi traducere de Dana-Alexandra Popa
(nr. 12, decembrie 2016, anul VI)