Poete italiene din Nord Est (3)

Patrizia Valduga s-a născut în Castelfranco Veneto. Locuiește la Milano. Pentru editura Einaudi, a publicat Medicamenta e altri medicamenta (1982), Cento quartine e altre storie d'amore (1997), Prima antologia (1999), Quartine (2001), Requiem (2002), Lezione d'amore (2004), Il libro delle laudi (2012), Poesie erotiche (2018) și Belluno. Andantino e grande fuga (2019). De asemenea, a publicat traduceri din John Donne, Valéry, Molière, Shakespeare și a îngrijit, tot pentru Einaudi, Breviario proustiano (2011). Pentru editura Il Mulino, în 2018, a publicat în seria Icone, coordonată de Massimo Cacciari, volumul Per sguardi e per parole. A fondat în 1988 revista lunară „Poesia”, pe care a condus-o timp de un an.

Ce este iubirea pe care mi-o trimiți în jur?
Libidou narcisist
cu tot cu bilet de întoarcere.
Ce tot bombăni despre fuziune și extaz?
Rățușca care se dă mare…
Iubirea este în ceea ce lipsește, este sinele care lipsește.

Toate iubirile mele false și falsele suferințe
m-au condus la acest adevăr.
Am cinci zece treizeci cincizeci de ani:
e o adunare a tuturor vârstelor mele.
Dragă ferocitate, cruzime mărinimoasă:
în sânge, în fiecare picătură sufletul țipă.

Fabia Ghenzovich s-a născut la Veneţia, unde locuiește. Este interesată de poezie și de posibilele ei interacțiuni și contaminări între diferitele limbaje ale artei și în special cu cel muzical, ca în cazul proiectului „Metropoli” – texte puse pe muzică în stil rap, cu mai multe reprezentații la Veneția, Milano și Padova. A participat la prima Bienală de poezie „Officina della percezione” (premiul Lorenzo Montano 2004). A publicat mai multe cărți de poezie, printre care Giro di boa (Joker edizioni, 2007), Il cielo aperto del corpo (Kolibris, 2011; mențiune specială la Premiul Astrolabio 2013), Totem (Puntoacapo, 2015; finalistă la premiile Sulle orme di Leopold Sèdar Senghor 2015 și Tra Secchia e Panaro 2016, mențiune specială la Premiul Lorenzo Montano 2016), Nudità (Il Leggio, 2020).

Spun — goliciunea —
ceva, în fond,
pur, ca zorii
sau nașterea, dar trupesc.

spun: iată vocea
curată sub straturi și straturi,
vocea din adâncime care tulbură
orice vorbă supusă

Francesca Iseppi trăiește în provincia Treviso. Este poetă, autoare și haijin; de ani de zile se dedică poeziei și scrisului ca mijloace de explorare interioară, pătrunzând în cele mai fine nuanțe ale sufletului uman, dar rămânând în profundă legătură cu natura. Debutează în 2019 cu volumul Nata con la neve, căruia îi urmează Sensi (Le Mezzelane, 2020), Il respiro del glicine (Le Mezzelane, 2023) și La fragilità del verso (Carmina, 2025). Participă activ în comunitatea locală, colaborând cu centre culturale și se implică în proiecte sociale. În prezent, aprofundează valoarea terapeutică a poeziei printr-un parcurs de formare în poesiaterapie la Școala „PoesiaPresente” din Monza.

Ai purtat zâmbetul
ca o armură bizantină
ca să străbați
golul atroce al lumii.
Inimă de porumbel tandru
țesută în destinul ars.
Zeiță cu fuste ridicate
în visul nepieritor
al bărbaților și femeilor.
Dar în întunericul unei camere
mângâierea lunii
se prefăcea în tristețe.
În ochii tăi frumoși
ultima amăgire
s-a topit
printre cearșafurile goale.
A rămas
în părul tău blond
o picătură de Chanel N°5.

Roberta Dapunt s-a născut la Badia, în provincia Bolzano, fiind una dintre cele mai importante voci poetice contemporane care scriu în limba ladină. Dintre volumele sale de poezie publicate amintim: La terra più del paradiso (Einaudi, 2008); Nauz. Gedichte und Bilder, în ladină, cu traducerea în germană realizată de Alma Vallazza (Folio, 2012); Le beatitudini della malattia (Einaudi, 2013); Dies mehr als Paradies, la terra più del paradiso, traducere în germană realizată de Versatorium sub îndrumarea lui Peter Waterhouse (Folio, 2016); Nauz, în ladină (Il ponte del sale, 2017); Il verbo di fronte (Einaudi, 2024). În 2014, cu ocazia festivalului Wege durch das Land din Renania de Nord-Westfalia, a fost publicat de editura omonimă discursul său de deschidere Rede an die Sprache. Un discorso semplice. În 2015 a avut loc prima audiție a compoziției Nauz, scrisă de Eduard Demetz. În 2016 a fost lansat filmul NAUZ de Jochen Unterhofer și Florian Geiser, produs de Ammirafilm. În 2017, CAR(D)O, un dialog între poezie, sculptură și pictură (Lois Anvidalfarei, Gotthard Bonell), a fost prezentat sub formă de expoziție la Muzeul istoric și cultural Castel Tirolo.

Cum să scriu altceva, alte imagini
dacă seara liniștită mă adună mereu la fel,
iar poveștile trist spiralate și răsucite
fac versurile similare cu o demonstrație a propriei bravuri.
Nimic din toate acestea nu mă leagă, căci în jurul corpului
am întreaga condiție umană, cea care adoarme
de oboseală și de greutatea mâinii.
Viață sustrasă oricărei profanări, din sacră simțire
mirosul indubitabil al mâinilor de iarnă.
Este miros de grajd, de lapte și urină,
de baloți de fân concilianți cu frigul și, în lumina blândă,
a aduna într-o privire ordinea unui șopron de fân.

Pentru mine, asta înseamnă intelectul, facultatea de a intui raportul
în practica rigurozității. Nimic nu depinde doar de stările noastre de spirit,
nimic de posibilitățile noastre creative.
La ce folosește să știi și să te bucuri de cunoaștere
dacă nu pentru a deosebi un fir de iarbă de altul.

Isabella Bignozzi, născută în Bologna, trăiește și lucrează la Roma. Este medic stomatolog, autoare a numeroase articole medico-științifice de importanță internațională. A publicat volumele de poezie Le stelle sopra Rabbah (Transeuropa, 2021), Memorie fluviali (MC Edizioni, 2022) și I bimbi nuotano forte (Arcipelago Itaca, 2024), precum și romanele Il segreto di Ippocrate (La Lepre, 2020) și Cantami o diva degli eroi le ombre (La Lepre, 2023). Conduce revista online L’Astero Rosso – loc de reflecție și poezie.

răul care ridică tunici întunecate,
rocă pe chipuri,
sfere cu greutate exactă, mersul
unui soare de iarnă printre scuturi tari

niciodată a noastră îngrijirea, tranzitul care urcă
crucea oblică a rândunicii
ca inele de nenorocire, în prăpastiile care

cad spre interior, coșurile întunecate
sunt altare precoce, corăbii
în umbra splendorilor inaccesibile

Mariasole Ariot (născută în Vicenza) este autoarea cărților de poezie Simmetrie degli Spazi Vuoti (Arcipelago, colecția ChapBook – 2013), Anatomie della luce (Aragno Editore, colecția I Domani – 2017), Elegia (Anterem, 2021) și Essendo il dentro un fuori infinito (Caffèorchidea, 2022). Publică poezii, proză și eseuri în antologii italiene și străine, precum și în diverse reviste literare. A fost colaboratoare a revistei științifice lo Squaderno între 2011 și 2013, iar din 2014 este redactoare a revistei literare online Nazione Indiana. În domeniul artelor vizuale, a realizat scurtmetrajul I’m a Swan (2017) și Dove urla il deserto (2019). Cântă, pictează și fotografiază.

Tăcerea este un înveliș alb, umplem spațiile din necesitate. Incapabili de lipsă, doi oameni merg spre colina iepurilor. Am văzut un animal mestecând un os mic, în timp ce-mi înnod mâinile, aplec zăpada peste membrele cele mai de jos. Am două labe albe și un bot lung – bărbatul râde, îmi cosește fața cu iarba.

Este o mică amintire care se deschide: zgomotul care asurzește casa, mici bucăți de coajă și de membrană se împrăștie peste tot ca o vijelie, spun tragedia, spun trama mașinii cu aburi, mecanicului când spune „credeam că era o piatră”.

Construcția fiecărei scene este obstrucționarea adevărului. Vitrina pare o broderie perfectă, o pictură abstractă, dar cu forme precise – și totuși, în acest furnicar de bărbați hotărâți să-și joace rolul, în această continuă fabricare a propriului nimic, ceva se pierde, adevărul devine un detaliu neglijabil. Nimicul și excesul se unesc în căsătorie: așa cum semnele contrare generează scădere, tot astfel, din această căsătorie nu se poate naște decât un copil acefal.

Doar la apus reușim să vedem. Dar aici, în această vale obosită, nu e nici urmă de apus: pereții de stâncă întunecată șterg roșeața. E ușor să fii orb când ți-e teamă să vezi prada.

spuneți-i despre gradele zero, spuneți-i despre porcii atârnați, spuneți-i despre cadavrele care nu încetează să moară, spuneți-i că atunci când timpul frânge viața e carnagiu.

Roberta Durante (născută în Treviso) este autoarea a șapte cărți de poezie, printre care Nella notte cosmica (Sossella, 2016), Le istruzioni del gioco (Le Lettere, 2020, cu un text de Tiziano Scarpa) și I bimbi sperduti (Einaudi, 2023). Împreună cu Silvia Salvagnini, a publicat un epistolar: Possiamo ancora dirci poesie (Ronzani, 2021).

Cincisprezece sau douăzeci de picături? Hai, acum explică-mi
că totul trebuie măsurat, că există o cifră pentru fiecare,
că viitorul logodnic sau nașterea vor avea un număr,
o zi, o oră solară și coordonate foarte precise,
de măsurat în lung și-n lat pe cântarul
de bucătărie, căruia nu-i scapă niciun gram.
Dar viața asta de aici nu are un parametru credibil,
e nevoie de ceva un pic mai de încredere
și eu nu cred în nimic oficial, n-am învățat
să respect adevărul, numărul, certificatul.
Dar poate, dacă îmi permiți o partidă de memory,
de domino, de patru și iau tot sau ce-o fi,
atunci, îți pot spune că ai câștigat deja,
că în jocul ăsta organizat în miniatură,
în meridiane și hărți, se află lumea adevărată,
cu toată frica și farsa ei, pe care încetul cu încetul o dezvălui
sub pioni, cartonașe, hărți, discuri alb-negru
și alte convenții.
Atunci da, poți spune că limita e credibilă,
când ai găsit, la v-ați-ascunselea, iluziile, scopul,
scoțându-le din întuneric, chemându-le pe perete.
Păstrau taina acei deținuți ruși
care se jucau cu zaruri interzise, făcute din salivă
și miez de pâine: numere imaginare din griș
și marmură mestecată ca o iluzie pură
și fin măcinată
din grâu strategic.

Prezentare și traducere de Daniel D. Marin
(nr. 11, noiembrie 2025, anul XV)

Daniel D. Marin este poet, traducător şi redactor al revistei bilingve Orizonturi culturale italo-române. Cărţile sale traduse în italiană sunt semnalate în baza de date Scrittori romeni tradotti in italiano: 1900-2025 a revistei, apărute prin programul Translation & Publication Support Programme finanţat de Institutul Cultural Român.