All’alba dei poeti. Poeți italieni fără apus

Sub titlul All’alba dei poeti. Poeţi italieni fără apus, vă propunem un montaj de versuri în care, pe lângă cei doi clasici, Cecco Angiolieri (n. înainte de 1260 - m. între 1311 şi 1313), cu binecunoscutul sonet Dac-aş fi foc..., şi Lorenzo de' Medici (1449-1492), supranumit „il Magnifico", cu Triumful lui Bacchus şi al Ariadnei, am inclus un Sonet al misterioasei poetese La Compiuta Donzella Fiorentina, din a doua jumătate a secolului al XIII-lea (jelindu-se că tatăl ei vrea să-i răpească libertatea măritând-o cu sila); Despre Sixtină de Michelangelo Buonarroti (1475-1564), care face haz de necaz, şi sonetul Pletele răsfirate peste unde de Giambattista Marino (1569-1625), în care preaslăveşte... păduchii din pletele bălaiei sale iubite!.





LA COMPIUTA DONZELLA FIORENTINA

                                                                               
Sonet

Când firea dă-mprejur frunză și floare
ibovnicii aleși prind obște voie bună:
ies laolaltă la grădini, în care
de păsărele dulce viers răsună:

iubirii cei de neam se dau cu-ardoare,
și fiecare a sluji se-ndrumă,
și-orice domniță huzurește-n desfătare;
pe mine spaime și plânsori se-adună;

c-al meu părinte mă vârî-n păcate
și-n crudă caznă tot mereu mă ține:
cu sila domn, stăpân, umblă să-mi cate.

Ci mie dor și ghes de asta nici că-mi vine
și-n mare chin trec ceasuri necurmate;

floare nici frunză har n-au să m-aline.



CECCO ANGIOLIERI

Dac-aş fi foc...

Dac-aş fi foc, aş arde-ntreaga lume;
dac-aş fi apă, aş neca-o toată;
dac-aş fi vânt, aş mătura-o-ndată;
Domnul de-aş fi, i-ar şti iadul de nume;

dac-aş fi papa, pune-m-aş pe glume,
că-n toţi creştinii-aş băga vrajbă-nveninată;
de-aş fi-mpăratul, ştii c-aş face-o lată?
Pe toţi cu-un cap scurtare-i-aş, anume.

Dac-aş fi moartea, tatii i-aş fi naşe;
viaţa de-aş fi, l-aş ocoli cu rost:
maica nici ea n-ar rămânea codaşe;

dac-aş fi Cecco, precum sunt şi-am fost,
facu-m-aş craiul junelor poznaşe,
lăsând slute şi babe altui prost.



LORENZO DE’ MEDICI

Triumful lui Bacchus şi al Ariadnei

Frumoasă-i dalba junie,
dar ce iute-şi stinge focul!
Să fim veseli e sorocul:
ce e mâine nu se ştie.

Iată-i, Bacchus şi-Ariadna,
mândri-n patima ce-i leagă:
fiindcă vremea-şi cată prada,
viaţa-alături le e dragă.
Aste nimfe, lumea-ntreagă,
bucuriei încing focul.
Să fim veseli e sorocul:
ce e mâine nu se ştie.

Ăşti satiri la şagă meşteri,
toţi de nimfe-ndrăgostiţi,
din tufişuri şi din peşteri
le pândesc şiret pitiţi;
ci de Bacchus încălziţi
joacă, saltă cu tot focul.
Să fim veseli e sorocul:
ce e mâine nu se ştie.

Ăstor nimfe li-i taman
drag de ei a fi-amăgite:
de Amor nu-și au liman
decât firi aspre,-ndrăcite:
iaca, toate-nlănțuite,
din flaut, viers, își spun focul.
Să fim veseli e sorocul:
ce e mâine nu se știe.

Namila cea-ncălărată
pe-un asin, Silen le vine:
moș cum îi, o făcu lată,
de nu drept în șa, se ține
de râs și chef, arză-l focul.
Să fim veseli e sorocul:
ce e mâine nu se știe.

Midas vine tras de ață:
ce-atinge, aur devine.
Fără mângâieri în viață,
la ce bun haznale pline?
Ce socoți că va s-aline
însetatului, biet, focul?
Să fim veseli e sorocul:
ce e mâine nu se știe.

Deschide-ţi urechea bine:
din mâine nu tragi folos;
azi trăieşti, bătrân sau june,
și cu draga-ţi fii voios;
fugă gându-ntunecos:
sărbătoarea nalţe-şi focul.
Să fim veseli e sorocul:
ce e mâine nu se ştie.

Fete, feciori ce iubiţi,
Amor, Bacchus să trăiască!
Jucaţi, cântaţi, lărmuiţi!
Desfătarea-n inimi crească!
Truda, chinul, se topească!
Cât trăieşti, nu-ţi scază focul.
Să fim veseli e sorocul:
ce e mâine nu se ştie.



MICHELANGELO BUONARROTI
                                                       
Despre Sixtină

Mi-am și făcut o gușă icea la strâmtoare,
ca apa pe la mâțe prin cea Lombardìe
ori alt ținut care-o mai fi să fie,
c-ajuns-a pântec cu bărbia-mi să se-nsoare.

Barba spre cer, glavanu-mpovărare
îmi simt pe gheb, mi-i pieptul de harpìe,
iară penelul, picurând fără scumpie,
obrajii mi-i tot muruie nevoie mare.

Ci șalele prin vintre mi-s surpate,
și fac din cur drept cumpăn crupă groasă,
și din călcâi de-a chioara bat avan.

Prin față-mi stă șoricu-ntins iară prin spate
mi se boțește tot, în clini se lasă,
și mă încord de zici că-s arc sirian.

Ci pidosnic și van
se iscă gândul ce din minte suie,
căci prost țintești prin sarbacană șuie.

Zmângăleala-mi tehuie
apără dar, Giovanni, și onoru-mi dus,
că nici la locul bun, nici pictor nu-s.



GIAMBATTISTA MARINO

Pletele răsfirate peste unde

Își despletise, peste mare,-a ei blondine
cosițe pescărița mea, tezaur,
ca o nouă Fortuna; și-n ăst daur
Notus și Corus dădeau iama fără sine.

Unduiau peste unde în unde de-aur
răsfiratele fire lucitoare, fine,
cu pizmă zăreau undele marine
de-amor o Zeie și mai mândră c-avu faur.

Picară-n undița ăstor zulufi întinși
un cârd de pești, voios și drăgăstos,
de-un dulce foc în sânul apelor aprinși.

Și ziseră lui Doris și lui Thetis, preaduios,
în grai ce doar eu pricepui, odată prinși:
– Ce dulce-i moartea în așa năvod somptuos!




Traducere de Anca-Domnica Ilea

(nr. 11, noiembrie 2016, anul VI)