„Fiecare poartă în el semnul prietenului întâlnit în cale”. Versuri de Primo Levi

Începând cu proza-document Se questo è un uomo (1947), continuând cu La tregua (1963), I sommersi e i salvati (1986) și o serie întreagă de eseuri și interviuri, mărturia lui Primo Levi asupra fenomenului deportării evreilor în lagărele de concentrare naziste este un demers extrem de lucid și susținut până la sfârșitul vieții chimistului evreu. Partizan antifascist, tânărul Levi a fost capturat în decembrie 1943 și deportat în lagărul de la Fossoli, pentru a fi transferat în anul următor la Auschwitz. Supraviețuirea sa, mărturisește Levi, nu fără un acut sentiment de vinovăție și amărăciune, se datorează unui concurs de coincidențe și împrejurări arbitrare.
Pe lângă opera în proză, de o covârșitoare limpezime și precizie în analiza resorturilor celor mai adânci ale acelui malaxor al degenerescențelor umane, Levi lasă în urmă și o semnificativă producție poetică ce întregește, în chip elegiac, mărturisirea unei suferințe cu neputință de a fi vreodată alinată.
Versurile din grupajul propus sunt reunite în volumul Ad ora incerta (La oră nesigură), ce a văzut lumina tiparului în anul 1984.

*

Visam în cumplitele nopți
Vise-ncărcate și violente
Visate cu sufletul și trupul:
Să te întorci, să mănânci, să povestești.
Până când scurt, înăbușit
Se-auzea ordinul din zori:
«Wstawać»;
Și inima se sfărâma în piept.
Acum ne-am întors la casele noastre,
Pântecul ne e sătul,
Am terminat de povestit.
E timpul. Curând vom auzi din nou
Ordinul străin:
«Wstawać»;

(11 ianuarie 1946)



Prietenilor

Prieteni dragi,
Și spun aici prieteni în sens larg:
Soție, soră, rude, camarazi,
Colegi și colege de școală,
Oameni văzuți o singură dată
Sau frecventați o viață întreagă:
Dacă-ntre noi, măcar pentru o clipă
O punte s-a întins
O legătură precisă,
Vouă vă spun, tovarăși pe-un drum
Strâmt și nescutit de greutăți
Și vouă, celor care v-ați pierdut
Curajul, sufletul, voința de-a trăi:
Sau nimănui, oricui, unuia singur sau ție
Care mă citești: adu-ți aminte timpul
Dinainte să se întărească ceara,
Când fiecare dintre noi era ca o pecete.
Fiecare poartă în el semnul
Prietenului întâlnit în cale;
În fiecare urma fiecăruia.
La bine ori la rău
În trezie ori în nebunie
Fiecare însemnat de fiecare.
Acum când timpul ne ajunge din urmă,
Când nu mai e nimic de săvârșit,
Tuturor, umila urare
Ca toamna să vă fie lungă și blândă.



Cântecul corbului (1)

„Am venit de foarte departe
S-aduc vestea cea rea.
Am survolat munții,
Am străpuns norul jos
Și pântecul mi l-am trecut peste oglinda lacului.
Am zburat fără oprire
Mile și mile fără oprire,
S-ajung la fereastra ta
S-ajung la urechea ta,
Să-ți aduc vestea cea tristă
Care să-ți smulgă bucuria somnului,
Care să-ți spurce pâinea și vinul,
Și-n fiecare seară să-ți apese inima.”
Astfel cânta meschin, dansând
La fereastră, deasupra zăpezii.
Apoi tăcu, privi cu răutate,
Cu ciocul făcu semnul crucii spre pământ
Și aripile negre le întinse.



Stelele negre

Să nu mai cânte nimeni iubirea sau războiul.

Ordinea din care cosmosul și-a luat numele s-a risipit;
Legiunile cerești sunt o încrengătură de monștri,
Universul ne asaltă orb, violent și straniu.
Sori morți, oribili, acoperă seninul,
Depuneri groase de atomi zdrobiți
Ce nu emană decât nesfârșită apăsare,
Nu energie, nici semne, nici particule, nici lumină;
Lumina însăși se întoarce, de propria-i greutate frântă,
Cu toții, făpturi omenești, trăim și murim fără rost,
Iar cerurile se rotesc neîncetat, în van.

Traducere și prezentare de Dana-Alexandra Popa
(nr. 7-8, iulie-august 2016, anul VI)