„Pe urmele lui Magellan”. Versuri de Roberto Pasanisi

Publicăm un grupaj de versuri din volumul Sulla rotta di Magellanode Roberto Pasanisi (Editura Institutului Italian de Cultură din Neapole, 1996, 176 pagini), în traducerea regretatului Constantin Frosin (1952-2020), unul dintre cei mai importanți traducători români ai limbii franceze, profesor universitar, scriitor şi editor.
Spicuim din prefața lui Giorgio Bàrberi Squarotti, profesor titular de literatură italiană la Universitatea din Torino: „Ne aflăm în fața unei experiențe poetice nu numai de foarte mare valoare, dar care și deschide un nou ciclu, o nouă concepție, un nou mod de exercitare a limbajului poetic, pe fundamentul de granit al culturii poetice ce se întoarce la clasicism, dar comportă și referințe moderne și contemporane, de mare bogăție și înțelepciune. Pasanisi demonstrează încă o dată că reînnoirea poetică cea mai sigură și intensă are loc în dialectica dintre întoarcerea la doctrină, la ceea ce ne-a propus și elaborat deja trecutul, și reinventarea unor astfel de materiale și împingerea la extrem a variației și creației. De aici, și coerența, și perfecta continuitate, coeziunea cărții, în ciuda atâtor direcții din care materialele poetice ne parvin pentru a regăsi semnul inconfundabil al reconsacrării lor poetice în viitor”.
Desigur, sunt versuri exprimând senzații, stări sufletești, locuri și ceruri. Și totuși, departe de a se constitui într-un madrigal amoros, aceste versuri sunt fructul (oprit?) ideii. Altfel spus, avem de-a face cu o lirică cerebraliza(n)tă, sau cu o liricizare a poeziei de tip cerebral.
Giuseppina de Rienzo declară următoarele: „Frumusețea nu se lasă posedată în chip durabil: e o eventualitate, o irumpere în clipa harului; e o fereastră deschisă spre invizibil, ce are forma armoniei și a proporției, este concepția greacă a frumosului. În acest sens, poezia lui Roberto Pasanisi se constituie într-o metaforă a frumuseții, mai ales în accepția greco-latină a cuvântului (ne-clasicizant, ci clasic, adică mitic: pentru autor, mitul este arhetipul prin excelență, dincolo de spațiu și timp: el se travestește în aspectele prezentului pentru a proclama ceea ce este peren; pentru a sesiza, dincolo de contigenta/întâmplătoarea transmutație a formelor, esența fenomenului, numenalul); filonul luminos, și totuși ușor/imperceptibil, al imaginilor, când de o sobrietate clasică, când de o barocă abundență, structura echilibrată, dar cu trăsături voit disonante, «dodecafonică», muzicalitatea intensă și bogăția figurativă a textului, crearea unor neologisme de tip sapiențial prin măsura pe care o păstrează, se armonizează într-adevăr, într-un tot în care fiecare parte își conjugă eforturile întru frumusețea celorlalte și fac din poezia sa una din expresiile cele mai înalte ale noii lirici italiene.”


Pe urmele lui Magellan

Privirea ta îmi deschidea
orizonturi necuprinse
domeniu al unui neștiut uscat
Eu
explorator acvatic
mă aventurai
(periculoasă amețeală
amară păcăleală)
Strălucit alcov
splendoare ne-nțeleasă
la umbra inimilor transparente
îndepărtat e drumul spre Indii
pe căi necunoscute
imaterială frumusețe
furibundă încântare de ape
pe urmele lui Magellan

 

Cântecul Umbrei

Ca o nălucă tu
vii dinspre noapte
la dulcea chemare
a unui fir de lucernă
mlădiindu-se în vânt:
îndelung te-am așteptat
în somnoroase privegheri
tresărind la cel mai mic foșnet...
Acum ești aici,
dar ca o nălucă
iar și iar ai să dispari
în noaptea-ntunecată...

 

Cursus Stellarum
nox erat

Siderale tăceri...
(noaptea a intrat pe fereastră)
dau târcoale veșnic amețitoare
aripile nopții
înșelătoare adieri,
mângâietoare susurări
luna, prietenoasa lună
își amintește de sunetul de licăriri
înaripate corăbii stelare
care planează
pe-o undă de boare
explozie de lumină
noapte de sidef
ce se aprinde
flăcări împresurând stelele
astronave de lumină
coborâră
arbori unduiau în vânt
plutea pe unde
conjugându-se cu Lucifer
un astru visa în noapte
nava era un vânt
ca luna lucitor
cădea
o stea din vârful arborilor
în vântul beat de miresme
infinită fuga stelelor
în scânteierea
apei
picurânde zbura
o corabie stelară
își împlinea celestul periplu
în sunetele depărtate
mesager al întunericului
se zămislea argintiu un izvor
se adăpau caii nopții
zării în văzduh o cetate de lumine
îndepărtându-se pe mare
dispărând în tenebre
zburând
în clipocitul cristalin al apei
văzui Pegasul zburând
alb nebun de lumină
mutându-se într-un astru
să dea foc nopții
într-o unduire de-ndepărtate note
magie
zburam pe corăbii de lumină
pe urmele stelelor.

 

Simfonie în albastru
Soarelui

Împietrit
în fulgerul de lumină
zeul zbura peste ape
de-a-ndărătelea în timp
arbori foșniră
adio, Segesta!
adio, Selinunte cea plină de lauri!
adio, adio!
azuriile mele arhipelaguri
o, iubită Aretuza!
era momentul
coborî zeul pe insula dulce
printre verzii portocali de pe țărmul mării
la ’naltul Agrigente doică de cai
printre câmpurile de lariță și râjnică
fecioare cu trupuri însorite
își pieptănau negrul păr
cu privirea pierdută în zare
în așteptarea unor flote celeste
dispăru zeul printre lanuri de grâu
murea încetișor
visând corurile din ’naltele Elizee
languroasele dansuri sub clar de lună
murmura cuvinte de vânt
(în ochi cu unde de-un albăstrui închis)
O, nimfe! Nu mai alergați prin pădurile de dafin
loviți-vă piepturile!
sfâșiați-vă inimile!
dislocați-vă membrele!
vărsați lacrimi inconsolabile!
deveniți munți!
năpârliți luând chip de izvor!
transformați-vă-n arbori!
aruncați-vă-n valurile înspumate
devorate de monștrii lui Poseidon!
Ochii-i sunt unde acum
păru-i de alge
gândurile-i aleargă de-a lungul promontoriilor
cuvintele-i răsună în azuriile pâraie
focu-i arde în pământ.
în câmpurile daurind de grâne
pe stâncile sirenelor bătute de vânt
pe plajele din Mizena răsunând de
urlete bahice
urcă dinspre vizuina Sibilei
într-un vârtej de aștri
într-un mormăit de vulcani
înspre focurile nebune ale văzduhului
îi alerga spiritul
printre lanurile de maci
dulce plutire de insule
pe oglinda mării
reînvia în ochii
lișițelor în zbor
reînvia suav
într-o manta de azur
adorând în genunchi lumina.

 

Cavalerul Nimicului

Îi smulgea simțurile din piept
sfâșiindu-i inima
cu o spadă de apă
însângerate plăceri
furibunde farmece de moarte
Îl purtau telegari scăpărând în goană
la-ntrecere cu vântul
pe lacul scânteietor în lumina lunii
argint și azur
Fața însângerată
lâncezea vrăji purpurine
galopând în pădurea de brazi
umbrele se scurgeau peste el
nu trezea însă zânele
zgomotul surd, mătăsos al copitelor
Trecea prin inimă traversând-o
într-o înflorire de vise
de stele însângerate în adâncimea arborilor
Galopa sfâșiind noaptea
urcând în susul râurilor
fluida uitare supusă uitării
până la izvoarele de fum
la spiridușii din hornuri
urmați în labirintul dătător de moarte
Stele dureroase îi străpungeau ochii
în vreme ce loviturile-i răneau văzduhul
Pe bolta palatului din Minos sta scris:
„Viața ta-i o nesfârșită murire”

 

I love Lucifer

Se ducea pe aripe de vânt
într-un ecou de flori
de-a lung de țărmuri
ocru de dincolo de mări
cădea noaptea
peste cetăți de lumine și nouri
pe melodia străzii
la chemarea dorinței
într-o undă de sunete
ușoare pe-aripile inimii
cobora pleoapele
la amintirea ei
o formă în vânt
printre cristale de lumină
unduitori în văzduh
sub plugul stelelor
de-a lungul bulevardelor cu arbori
scânteind de argint
printre firmele luminoase
țopăiala prostituatelor
în jurul felinarelor adormite
se ridica în șa
să privească focurile de dincolo de mare
depărtatul oraș
un vis de lumine
de maree ce-l bat în ochi

 

Memoria Timpului

Mi-amintesc timpul ce-o să vină:
plutea în văzduh asemenea în chip de muzică.
Vertiginoase cadențe de vals
îți invocau numele-emblemă
prezența-ți strălucire.
În așteptarea orei făuream tot felul de farmece:
sterpe plăceri prin măruntaie
miresme de evonim în pletele zefirului...
Ne-nfășoară misterul,
se limpezește o lumină
să strălumineze timpul.

 

Voci din umbră

Pierdut în hăuri, anihilat de vremi,
m-afund în abisul slinos al trecutului:
bâjbâi și mor încetișor
și neagra pasăre a nopții
zboară în gândul meu ce-a amuțit.
Gem disperat în putrejunea tinei
creatură născută moartă, nicicând trăită,
deoarece aflai adevărul suprem:
unica mea speranță e nimicul.


Traducere și adaptare de Constantin Frosin
(nr. 4, aprilie 2022, anul XII)