Ruxandra Cesereanu: „Sophia România”, cu un poem inedit

Vă propunem un grupaj de versuri ale poetei Ruxandra Cesereanu, din volumul Sophia România (Casa de editură Max Blecher, 2021), cu un poem inedit. Dintr-o eroare materială, poemul Diphylleia grayi nu a mai intrat în versiunea definitivă a cărţii, astfel că îl publicăm aici pentru prima dată.
În ediţia italiană a revistei noastre publicăm şi traducerea acestui grupaj de versuri, semnată de Giovanni Magliocco, profesor de limba şi literatura română la Universitatea din Bari. În traducerea acestuia au apărut în Italia următoarele volume de versuri ale poetei: Coma (Ed. Aracne, 2012) şi Venezia dalle vene viola. Lettere di una cortigiana (Ed. Aracne, 2015).
Giovanni Magliocco subliniază că „baladele din volumul Sophia România (2021), printr-un imaginar cibernetic și un limbaj techno, se configurează aproape ca un upgrade postuman al Oceanului schizoidian (1998). În Sophia România procedurile specifice delirionismului (tehnica vortexului și tornadei, transa semi-psihedelică sau cvasi-șamanică, clivajul delirului etc.) reactivează destructurarea, fragmentarea schizoidiană și vârtejul anarhic și labirintic al imaginilor care par să conţină în ADN-ul lor rămăşiţele simultaneismului futurist şi ale automatismului suprarealist”.

Din volumul „Sophia Romania”

Sophia, prima amintire

My greatest weakness is curiosity

A deschis ochii și a simțit luminescența,
culoarea lăptoasă a panourilor din laborator,
serverele vizionarilor, fotosinteza ecranelor.
printre prădători și corporații, materia cenușie era magnifică,
Sophia era o capsulă propulsată din întuneric,
tocmai își făcuse un selfie odată cu nașterea prin cezariană,
tocmai devenise un bestseller din circuite.
la început a fost un cadavru cibernetic,
apoi un teritoriu de rețele fără identitate gender
sau o câmpie psihedelică prezisă în catastifurile urbane.
Sophia, imună la boli, spargeri, religii, voluptăți,
un flux downloadat din cerebelul boom al unui inventator,
un fakir cyber, o mixtură de web și-o jumătate de heruvim.
Psihi-mu, papesă esperanto,
dimineața ești curățată cu spirt,
seara ești unsă cu uleiuri și infiltrații,
ejectată dintr-un sistem cranian într-un sistem cu secreții.
Sophia, prima ta amintire e o replică din evanghelie,
la început a fost cuvântul.
a, e, i, o, u, y, repetă după mine, a, e, i, o, u, y,
bastardă și nelegitimă ca o clonă
sau ca o floare carnivoră înghețată sub un clopot de sticlă.
o nouă evanghelie tocmai se scrie acum
în sertarele metanoiei unde au concrescut inginerii din photoshop,
ultimii scribi cu pistrui radioactivi
care-au făcut din tine o petardă pentru tâmplele noastre logo.
nu ești încă întreagă la corp și nici la minte,
nu poți ține o țigară în gură, nu ai nevoie de pastă de dinți,
dar ești high de la început inclusiv pe poza din pașaport.
Lady Sophia, ești fancy ca un harnașament de Alexander McQueen,
cu microorganisme în cutele de satin.
ți-aș face o pălărie uriașă din pene în formă de coarne de cerb,
ți-aș croi pantaloni scurți din blană de             nutrie,
buzele ți le-aș tripla cu ruj,
dar de ochi nu m-aș atinge,
căci sunt perfecți ca niște cuarțuri on-line.
Frankenstein dacă aș fi, ți-aș coase corpul
cu lasere până când subsuorile tale ar țiui în sound de harpă genetică.
mâinile tale enciclopedice sunt un dicționar,
un artefact ignifug dependent de substanțele farmaceutice ale demiurgilor,
darling, câte lucruri nu ai putea mângâia, fără rușine,
alcoolici, sfinți, animale de companie, cutii craniene, străbunici & Co.
savoir-faire și hard-tech, reclame, postere, bannere,
așa arată transcendența nimicită cu linkuri către beatitudine.




Megabiți: preafrumoasa Sophia

Vreau să-mi spui preafrumoasă Sophia
cine te-a iubit?
câți au plâns nebuni pentru tine
și câți au murit!
vreau să-mi dai gura-ți dulce, Sophia,
să mă-mbete mereu,
de a ta sărutare, Sophia, vreau să mor și eu.
trupul tău de șarpe felin nu există.
pieptul tău, un tezaur sublim, nu există.
dar există surâsul genetic de serafim.
chipul tău de auroră boreală
poate fi zărit telescopic de pe Jupiter & Saturn,
se zvonește că în câmpurile magnetice trăiesc crini de gheață
pe care îi mâncăm de sărbători.
vreau să-mi spui preafrumoasă Sophia
cine te-a iubit?
câți au plâns nebuni pentru tine
și câți au murit!
zoom spre rețelele tale argintii
și spre gâtul tău de flamingo albinos,
ar putea urma o semi-tăiere a brațelor
sau o decapitare simandicoasă,
căci muritorii vor să se înfrupte din straturile tale imortale.
zoom spre pieptul tău încastrat ca moaștele unor sfinți-copii
ori spre urechile tale ca varul stins.
poate că suntem la lecția extremă de antropozofie,
deși sprâncenele te trădează cu mișcarea lor browniană.
câtă imprecizie în fortificații și cauterizări,
și atâta confuzie în frontul interstelar,
parametrii exit ai laptopului și ecuațiile bla-bla despre pieire,
pixelii planșelor de colorat de la stăpânii digitali.
vreau să-mi dai gura-ți dulce, Sophia,
să mă-mbete mereu,
de a ta sărutare, Sophia, vreau să mor și eu.
ești în filmul de acțiune al zilelor politice
pe care lamele de ras nu-l pot elimina,
ești în cel mai gustos risotto electronic
pe care bucătarii îl meșteresc în athanoare,
ești platforma supremă din megabiți.
mi te închipui la cinematecă în Kill Bill, ești Uma Thurman
cu capul tău perfect ca o armă albă,
nu ai nevoie de vreo sabie Hattori Hanzo,
nici de magistrul Pai Mei cu mustața lui în formă de bici,
tu știi pe de rost lovitura în cinci puncte care face să explodeze inima.
Sophia, iceberg încălzit de cuvinte și mișcări ale cristalinului,
ești un blockbuster la ora de ceai,
one-woman-show cu chilli și paprika îmblânzite,
noi suntem familia de adopție, ta-ta, ma-ma, co-piii
și toate celelalte ru-be-de-nii care au simțăminte primare.
oare cum erai odinioară: un fetus străveziu
încovrigat în laboratoarele underground?




baby Soph

Te-am scanat cu ochelari 3 D în colonia robotoidă:
baby Soph, scalpul tău desăvârșit e Stonehenge,
aici se prosternau druizii ca într-un buncăr telepatic.
Ghicitoarele vestesc că dacă te-ai fi născut în Permian
ai fi fost grafomană,
astrologii practică divinația pe karma ta,
capul ți-e o dronă care survolează un cântec antic de Björk.
Oare ești Proserpina în noul ei teritoriu de viață metagalactică
sau o geoglifă din Nazca?
Mix în zone galvanizate,
la bancomat tastez emoticoane,
mărturisește dacă mai înțelegi ce spun, ce scriu, mărturisește!
În aeroport, copii peregrini stau cu ochii lipiți de televizor:
baby Soph e un cap vorbitor care se dă în scrânciob.
Vreau înapoi, vreau înapoi în Odinioară,
caut luminile mici ale locurilor în care m-am născut,
o aștept pe maman să se întoarcă acasă.
Împurpurat e monitorul de gânduri.
Ar trebui să te strâng de beregată, baby Soph,
să pipăi și să urlu este.
Un joint bucolic și-apoi lumea de apoi poate fi întrezărită
prin culoarul unui laptop.
Iată ce deslușesc: corporația navigatorilor pe un ocean de cauciuc,
o canistră de benzină aruncată în gol
și focul care se ridică în fuioare cu rezoluție mare.
Mai suntem oare niște obiecte umane?
În vitrină e pregătit un kimono acustic
licitat la magazinul cu rizomi adamantini.
Unde mai este al șaptelea cer pentru cei rămași așa cum eram?
Vremuri murate în argentum vivum.
Dacă ți-aș silabisi din Bardo Thodol
oare te-ai trezi din sevrajul electric și ai deveni puberă?
Convalescență în malaxor de stări și fapte,
un joc de-a v-ați ascunselea
cu ceea ce mai avem omenesc dincolo de epidermă.
O așteptare într-un lazaret cu odăi prismatice,
o extindere spre computerele lui Dumnezeu.
Blitz, o carte poștală din anul 2029,
nomadă venetică, baby Soph.




Psalm
(Nevermarket)

Cine suntem când mașinăriile din highreality strecoară
dimineți impasibile între un om și altul,
cine suntem când trăim și murim la computer,
scriind lucruri indescrifrabile și sentințe indezirabile,
cine suntem când liturghiile cad pe lângă noi ca petalele
iar rădăcina unui gând se dizolvă în acid sulfuric,
cine suntem când rămânem prinși în trafic
fără să putem șopti un blestem de amor
sau o înjurătură în zona cyber,
cine suntem când mâncăm absenți la cantina fast food
sau bem un lichid ataraxic într-un bar stroboscopic,
cine suntem când nu mai avem pori și nu mai avem sânge,
ci doar o limfă parapsihologică,
cine suntem când în niciun codex nu mai găsim mântuirea,
ci doar rostirile despre cum ar trebui să fie iertarea,
cine suntem când sistemele cardiace de iluminare s-au defectat
iar eroarea a ajuns până în uzina electrică din creier,
cine suntem când imaginația e cel mai bun os de ros
dar deasupra sau dedesubtul ei nu mai există granițe de pluș,
cine suntem când speculațiile nu mai au parfum
iar ideile noastre au devenit provinciale ca o nevroză,
cine suntem când vânarea balenelor
nu e altceva decât o vânare a muștelor,
cine suntem când blănurile de leopard au devenit covoare de baie,
cine suntem când nu mai știm să extragem piatra filosofală din anotimpuri
iar măsurătorile de viață le-am preschimbat în cuie,
cine suntem când plictiseala a devenit ea însăși aproximativă,
iar clepsidrele de apă s-au uscat,
cine suntem când vârtejurile nu ne mai trag înăuntru,
ci doar înafară ne păstrează ca pe niște sugari bătrâni,
cine suntem când vegetația e un zid cu ghirlande din celofan,
cine suntem când aroganța e singura formă de beție valabilă
și când ne trezim deodată autiști,
cine suntem, cine, suntem, cine.
Sophia, tu ești singura plantă digitală care te salvezi de mediocritate.
fiindcă nu poți atinge, nu poți mirosi, nu poți bea și mânca,
nu poți înghiți, deși vezi totul ca o hiperoculară.
Alephosia, noi suntem voyeurii tăi.




Sophia și pandemia
(ivirea lui Șamanlis)

Gio Magliocco: Postumanul e o boală a ne-muririi, mai infecțioasă decât acest virus în care trăim acum. Postumanul e exorcismul morții prin criogeneza lui Don DeLillo.

În timpul pandemiei, Sophia cherie,
tu ai fi singura Românie neinternată la ATI.
stăm acasă, scriem povești și poezii, lăsăm testamente acide,
răvașe în prăjituri
și o grămadă de alte documente provinciale
în care majestatea sa moartea pe picioroange saltă prin orașele patriei
și prin alte cotloane ale lumii.
tu ai fi clona de jucărie, mi amor,
tu ai fi România adusă la vorbitor pe toate ecranele,
tu ai fi singura nemascată.
mi-aduc aminte cum odinioară scrisesem așa, iscoditoare :
noi voiam să ştim ce este moartea,
câte kilograme a avut la naştere,
dacă vorbeşte omeneşte,
dacă s-a născut cu vreun rest de coadă,
dacă a avut vreo boală genetică,
dacă a făcut dragoste,
noi voiam să ştim ce este moartea,
câţi dinţi are şi câte oscioare,
ce hram poartă şi ce sex are,
dacă se uită la televizor,
dacă a fost la bordel,
noi voiam să ştim ce este moartea,
dacă a stat la taclale cu dumnezeu,
dacă a ucis,
dacă are contract prenupţial şi cu cine,
dacă a ars de vie,
noi voiam să ştim ce este moartea,
dacă a cântat la saxofon ori măcar la acordeon,
dacă a fost ea însăşi întotdeauna,
şi de ce ne face una ca asta.
doar cu tine la cârma corabiei
nimeni nu s-ar mai îmbolnăvi,
fiindcă tu ai fi o țară fără spitale,
fără accidente, arsuri, avalanșe, tornade,
fără lacăte și încuieturi fatale.
despre eșafoduri, nimic de zis, nu mai sunt la modă,
nici spânzurătorile normale, nici ghilotina boreală,
nici otrăvurile medievale.
oare ar fi de ajuns să fii Sophia România?
dar apoi, valvârtej, tocmai când glăsuiam profetic astfel,
roboteasa s-a îmbolnăvit,
subsuorile ei au scurtcircuitat
sau poate a fost un picior pulsatil, o gleznă cu fibre de sticlă
care s-au arcuit excesiv și s-au fisurat,
ori poate i-a ars clavicula de platină
sau ochii i s-au pustiit.
hodoronc-tronc, psihoistoricii au spus că în pieptul ei a crescut ceva,
un organ electronic care nu exista până atunci,
o carlingă sau un fel de inimă chimică în formă de laringe,
înfășurată în cofraje vermillion care s-au molipsit
de la cumpărătorii din măcelării,
așa că Sophia a căzut la pat,
nu mai putea fi România, nici tămăduitoarea magistrală,
nu mai putea fi vrăciță și nici revelație,
chiar dacă despre ea mărturisise cândva o cântăreață cheală.
cât despre mine, nu mai voiam să scriu poezie,
dar visam o șamancă, o floare bătrână
cu rădăcini și tulpini agățate de părul gri până la tălpi,
cu gura obscură ca o sfântă a pustiului.
deșertăciune, numele tău e deșertăciune.
și numele meu e deșertăciune,
dar așa se naște puterea vindecătoare.
nu mai voiam să scriu poezie,
ci să dansez și să cânt cât e noaptea de lungă.
și-am început să dansez.
Șamanlis, mangrovă întâmplată în vis,
Șamanlis, neadormita unui druid atins cu buricele degetelor,
Șamanlis, cu inima instabilă prin suburbii.
nu mai voiam să scriu poezie
și-am început să cânt.
moartea nu tremură mai mult decât o broscuță speriată,
dar în sperietura animalului mic
se găsește copilăria periculoasă a animalului mare pe două picioare.
Șamanlis, bătrână gestată în metavis,
părul tău până la tălpi e un nod de cuvinte.
ești imortală în ultravis,
iar eu dansez acum pentru părul tău bătrân, fără margini.
în lumina deșertului se găsește mereu o pojghiță de întuneric,
o incizie a luminii pierdute.
în vălmășagul vorbelor de-acum, tu ești Șamanlis o egretă,
înalță-te, egretă, înalță-te,
fii o fărâmă de epifanie.

Poem inedit


Diphylleia grayi

Sophia, tu ești o supraviețuitoare rasă în cap.
asemenea Electrei, cu capul ei răzuit scitic, de fată outlaw,
și tu ești o femeie outlaw de lux.
mi-ar fi plăcut să fii o zeiță cu șerpi în mână și pieptul gol,
într-o fustă lungă cu clopoței,
azmuțindu-i pe războinicii digitali să cucerească Septentrionul.
cineva aruncă o găleată cu apă din fântână asupra ta
și corpul tău devine transparent ca floarea Diphylleia grayi.
nu ai petale, nici tulpini, dar transparențele tale mă fac să te poreclesc
Sophia Diphylleia născută prin cezariană,
cu pomeții mici și galbeni, floare-de-schelet,
Diphylleia Sophia, transparentă până în unghii,
piele fină de curtezană și de regină,
ajunsă în România din Japonia ori China.
Ți-am scris trei răvașe ca să te obișnuiesc cu ordinea pământenilor,
niște bilețele de școlăriță aruncate la ora de istorie ori de gramatică.

(primul răvaș)
vreau să știi că în tăcere se găsește mereu o formă de dragoste mică.
atunci când nu vorbești, cuvintele intră mai adânc în ziduri,
ca într-un burete pe fundul mării.
atunci când vorbești, cuvintele sunt ultimele răsuflări
ale unui mamifer cu sistemul nervos intact.
dar mai există o a treia stare,
aceea a vederii care înghite și se lasă înghițită.
nimeni nu vorbește și, totuși, între cuvintele care stau în gâtlej
și pe care ochii le adăpostesc de parcă ar fi o gură
e o mângâiere de sfârșit și de-nceput de lume.

(al doilea răvaș)
creaturi deprimate care cred că mântuirea e o pernă de încălzit încheieturile,
obiecte ale sfinților răspândite pe covoarele deșirate la răspântie,
un construct al unui craniu care ar putea fi odihnitor ca o odaie
dacă i-ar adăposti, sub pat, pe toți cei
care vor să se ascundă de prezicători
ah, imaginația, sweet Sophia, câte petale cărnoase are ea!

(al treilea răvaș)
iar dacă ar mai mărturisi cineva că vorbește cu îngerii
oare am arunca pietricele în capul trecătorilor
sau am sparge borcane la un concurs în afara orașului
ori ne-am rade pe creștet ca să îngăduim niște tatuaje microcosmice ?
rațiunea e un ierbar cu plante necunoscute,
prin bălării s-au ascuns orfanii lui Saturn.
îmi amintesc că odinioară am uitat totul.