Salvatore Quasimodo, 55 de ani de la moarte. „Fiecare stă singur pe inima pământului”

Anul acesta se împlinesc 55 de ani de la moartea poetului italian Salvatore Quasimodo (Modica, 20 august 1901 – Napoli, 14 iunie 1968). Când a primit premiul Nobel pentru literatură în 1959, motivația sintetică a juriului a fost „pentru poezia sa lirică în care cu o clasică înflăcărare înfățișează experiența tragică a vieții timpului nostru”. Alături de Giuseppe Ungaretti, Eugenio Montale, Umberto Saba, el este unul dintre poeții italieni care au marcat literatura italiană și pe cea universală a secolului al XX-lea, socotit fiind și un reprezentat de seamă al ermetismului în literatură, pornind de la miturile ancestrale ale Siciliei pe care nu a uitat-o niciodată.
Deși a făcut  studii tehnice, și-a dat seama că adevărata sa chemare este arta cuvântului, poezia, literatura. Enumerăm câteva dintre volumele publicate, la care se adaugă traduceri din greacă sau engleză, toate realizate cu artă și pricepere: Acque e terre (Ape și pământuri, 1930), Oboe sommerso (1932), Odore di eucalyptus, ed altri versi (Miros de eucalipt și alte versuri) (1933), Erato e Apollion (1935), Poesie (1938), Lirici Greci (1940), Ed è subito sera (Și deodată e seară, 1942), Con il piede straniero sopra il cuore (1946), Giorno dopo giorno (Zi după zi, 1947), La vita non è sogno (Viața nu e vis-1949), Il falso e vero verde (1954), La terra impareggiabile (Pământul fără seamăn 1958), Petrarca e il sentimento della solitudine (1959), Tutte le poesie (1960), Nove poesie (1963), L'amore di Galatea (1964), Dare e avere (A da și a avea) (1966).

Către luna nouă

La început Dumnezeu a creat cerul…
și pământul, apoi, fix în ziua sorocită
puse luminătorii pe cer
și în a șaptea zi se odihni.
După miliarde de ani omul,
făcut după chipul și asemănarea sa,
fără să se odihnească deloc, cu
inteligența sa laică,
fără teamă, pe cerul senin
al unei nopți de octombrie,
puse alți aștri egali
celor care se roteau
de la facerea lumii. Amin.

(din vol. La terra impareggiabile, 1958)




Și brusc se face seară

Fiecare stă singur pe inima pământului
Străpuns de-o săgeată de soare:
şi brusc se face seară.




Acum, că ziua se ridică

Sfârșită e noaptea și luna
încet se topește-n azur,
dispare peste canale.

E așa de proaspăt septembrie în acest ținut
de câmpie, cu pajiști verzi
ca în văile sudului primăvara.
I-am părăsit pe tovarăși,
mi-am pitit inima înăuntru vechilor ziduri,
pentru a rămâne doar să mi te-aduc aminte.

Cât ești departe de lună,
acum că ziua se ridică
și peste pietriș scrâșnește copita cailor.

(din vol. Ed è subito sera. Poesie, 1942)




Ploaia deja e cu noi

Ploaia deja e cu noi,
scutură văzduhul tăcut.
Rândunele-nfioară apele stinse
Ale micilor lacuri lombarde,
zboară ca pescărușii săgetând după pești;
mirosul de fân răbufnește peste grădini.

Un alt an e cenușă,
fără un vaiet, fără un strigăt,
gata să mai câștige pe neașteptate o zi.

Din vol. Nuove poesie (1936 - 1942)

Salvatore Quasimodo
Prezentare şi traducere de Ion Gănguţ
(nr. 4, aprilie 2023, anul XIII)