Omagiu lui Salvatore Quasimodo, la 50 de ani de la dispariţie: „De pe o roată imperfectă a lumii”

Salvatore Quasimodo (1901, Modica, Ragusa - 1968 Napoli) a avut o copilărie şi o tinereţe care nu i-au fost scutite de dificultăţi şi amărăciune, între care trebuie amintit cu precădere marele cutremur din 1908 cu epicentrul la Messina, unde tatăl său lucra la căile ferate. Face studii tehnice în Sicilia şi obţine diploma de geometru; se înscrie la facultatea de Inginerie a Universităţii din Roma, dar e constrâns, pentru a supravieţui, să-şi întrerupă studiile şi să muncească în cele mai felurite locuri, din Calabria şi Liguria, până-n Sardinia şi Valtellina. Încă din 1930 se remarcă în revista florentină „Solaria” ca poet de primă mărime, din 1938 până în 1940 este redactor la „Il Tempo”. În 1939 i se atribuie catedra de literatură italiană a Conservatorului „G. Verdi” din Milano, unde domiciliază până la moarte (ce l-a surprins la Napoli).
Sicilianul Salvatore Quasimodo, stabilit la Milano, este unul din întemeietorii ermetismului, căruia îi furnizează, mai curând spre a fi à la page, un aport semnificativ prin culegerile Acque e terre (1930, Ape şi pământuri), Oboe sommerso (1932, Oboi scufundat), Erato e Appólion (1936), pentru ca mai apoi, spre sfârşitul anilor patruzeci ai veacului trecut, să-l renege sistematic, atât prin eseuri-manifest, cât şi prin volume ulterioare de poezii. O „umanizare” similară va cunoaşte poezia unui Alfonso Gatto, Mario Luzi, Piero Bigongiari şi Carlo Betocchi, protagonişti ei înșiși ai ermetismului italian al anilor treizeci-patruzeci (cu epicentrul la Florenţa, Roma, Milano), alături de care pot fi plasaţi Leonardo Sinisgalli şi Libero de Libero.
În 1959 i s-a conferit premiul Nobel pentru literatură. Autodidact tenace, începuse să studieze latina şi greaca încă de la vârsta de douăzeci de ani. Cărţile sale de căpătâi au fost Descartes, Spinoza, Sf. Augustin. Pilda şi mărturia acestuia din urmă îl determină să citească Evangheliile, dumirindu-se că în căutarea adevărului s-ar afla şi adevărul însuşi al poeziei.
Traducător de excepţie al vechilor greci, de la Homer până la poeţii lirici, de la tragici la alexandrini, a fost şi un valoros eseist, critic de teatru şi literar. Poezia rămâne însă nucleul central şi determinant al creaţiei sale. Dincolo de angajamentul civic al cărţilor din primul deceniu postbelic, poetul explorează dimensiunile intime ale aventurii sale umane, ale vechii sale tentaţii de solitudine, abordează din nou eternele probleme ce provoacă în conştiinţa omului dorul unei oaze dincolo de raţiunile vizibilului; între moartea care aboleşte viaţa, şi viaţa care se proiectează şi se transfigurează dincolo de moarte. De-a lungul unui traseu de meditaţie şi cercetare, Quasimodo realiza în chip temerar o idee de poezie ca sinteză de vitalitate, cugetare şi cuvânt, de inspiraţie şi cultură, de intuiţie şi sentiment.

din Acque e terre

Vânt la Tindari

Tindari, aşa cum te ştiu blând
între coline largi aplecat peste apele
insulelor dulci ale zeului,
astăzi mă împresori
și mi te pleci în inimă.

Sui colnice aeriene hăuri,
scăldat de vântul pinilor,
iar stolul de tandri-nsoţitori ai mei
se-ndepărtează-n văzduh,
val de sunete şi iubire,
iar tu mă faci ostatic
N-a fost deloc uşor să scap
spaime de umbră şi tăceri,
refugii desfătări cândva stăruitoare
și moarte-n suflet.

Tu nu cunoşti ţinutul
unde în fiecare zi m-afund
și tainice silabe tot hrănesc:
o altfel de lumină îţi frunzăreşte geamul
în veşmânt noptatic,
și nu-i a mea bucuria
ce-ţi tihneşte la sân.

Abraş este surghiunul
și cerinţa ce-o tăinuiam în tine
de armonie azi se preface-n
dor de moarte precoce;
și orice dragoste e paravan tristeţii,
pas amuţit în bezna
unde m-ai părăsit
să rup din pâinea-amară.

Tindari cel senin mi se-ntoarnă;
prieten duios mă trezeşte
să mă aplec în cer de pe-o stâncă
și apar temător pentru cel ce nu ştie
ce vânt m-a răvăşit din adâncuri .

Ce vrei păstor de aer

Şi-aud din nou chemarea străvechiului
bucium al păstorilor, aspru peste şanţuri
albe de solzii şerpilor. Poate îşi trage
suflul din plaiurile de la Acquaviva,
Acolo undele râului Plàtani rostogoleşte scoici
sub apă printre picioarele copiilor
cu pielea măslinie. Oh, din ce ţinut adierea
vântului prizonier se răsfrânge-n lumina
ce-asfinţeşte deja; ce vrei Păstor de aer?
Poate îi chemi pe cei morţi.
Tu şi cu mine n-auzi, buimăcită
de sclipirile mării, distrasă de strigătul
şoptit al pescarilor ce scot din apă plasele.

din Giorno dopo giorno

Poate inima

Va să se irosească mirosul acru de tei
în noaptea ploioasă. Fi-va zadarnic
timpul bucuriei, furia lui,
acea muşcătură de fulger ce spintecă.
Abia de rămâne la vedere nepăsarea,
amintirea unui gest, a unei silabe,
dar ca a unui molcom zbor de păsări
printre aburi de ceaţă. Şi tot mai aştepţi,
nu ştiu ce, pierdută pentru mine; poate
un ceas hotărâtor, care să-nsemne
începutul sau sfârşitul: o soartă
geamănă de-acum: aici negrul fumului
de incendii usucă beregata. Dacă poţi,
uită gustul acela de sulf şi spaima.
Cuvintele ne ostenesc,
urcă din nou dintr-o apă lapidată;
Poate inima ne rămâne, poate inima...

din La terra impareggiabile

Ştire de cronică neagră

Claude Vivier şi Jacques Sermeus,
ce-au copilărit împreună dincolo de ziduri
într-un orfelinat, cu sânge rece şi-au
descărcat pistolul, fără vreun motiv
anume, ucigând un cuplu de tineri
aflaţi  într-o maşină parcată-n parcul Saint-Cloud
de-a lungul bulevardului Fericirii
la căderea serii
pe douăzeci şi unu decembrie
o mie nouă sute cinzeci şi şase.
Claude Vivier spune că a fost o crimă
de doi bani şi cere, negru păianjen
și pasăre, înainte de a fi ghilotinat
celula lui Landru sau Weidmann
de la-nchisoarea din Versailles. Cei doi
tineri sunt isteţi şi duri.
Se cuvine să fie salvate imboldurile
civice, singurătatea veselă
a cavernei, latinii din cele mai vechi
timpuri. A invidia iubirea, a urî
inocenţa: formule ale sufletului.
Speranţa are inima mereu îngustă.
Şi tipi precum Claude şi Jacques vor exista mereu,
dacă ne scapă numărul, opreliştea
de aur dintre a da şi a avea a omului.

din Tutte le poesie

Tatălui meu

Acolo unde pe ape livide
era Messina, printre sârme plesnite
și dărâmături mergi de-a lungul şinelor
și macazurilor cu chipiul tău de cocoş,
insular. Cutremurul dă-n clocot
de trei zile, e un decembrie de uragane
și mare-nveninată. Noaptea ne prinde
în vagoanele de marfă şi noi turmele de copii
numărăm vise prăfoase cu morţii
spintecaţi de fiare, mestecând migdale
și ghirlande de poame uscate. Prinosul
durerii ni s-a adeverit cu cruzime
în jocurile din luncile malariei
galbene şi-a frigurilor luate din nămol.
Răbdarea ta
Mâhnită, delicată, ne-a potolit spaima,
a fost o lecţie a unor zile totuna cu moartea
Trădată, cu fărădelegea tâlharilor
printre ruine prinşi şi executaţi pe-ntuneric
de mulţimea puştilor din dane, o
aritmetică simplă, rezultatul era exact
concentric, un bilanţ al vieţii ce-o să vină.
chipiul tău de soare îl vedeam mereu venind şi
Plecând în spaţiul sărac de care mereu ai avut parte.
Şi mie mereu mi s-a măsurat orice-am primit,
și ţi-am purtat numele
cu puţin mai încolo de ură şi invidie.
Roşul acela pe capul tău semăna unei mitre,
unei coroane cu aripi de vultur.
Şi-acum la cei nouăzeci de ani ai vulturului
Am vrut să vorbesc cu tine, cu semnalele tale
de plecare colorate ale lanternei
de noapte, şi-aici de pe o roată
imperfectă a lumii,
pe-o revărsare de ziduri strivitoare
departe de iasomiile de Arabia
unde încă te afli, ca să-ţi spun
ceea ce nu puteam odinioară – grea afinitate
de gânduri – ca să-ţi spun, şi nu ne-ascultă doar
răcuşorii din baltă, agavele şi-arbuştii de fistic,
precum pândarul de la câmp spune stăpânului

«Baciamu li mani». Atât şi nu altceva.
Nedeslușit de tare este viața.

Și de-ndată-asfințește

Fiecare e singur în inima pământului
străpuns de o rază de soare:
și de-ndată asfințește

Salvatore Quasimodo
Prezentare şi traducere de Geo Vasile
(nr. 1, ianuarie 2018, anul VIII)