„Perfecțiunea este un idol arctic care ne înduioșează”. Versuri de Silvia Rosa

Pe Silvia Rosa o știu și o citesc din 2012, când îmi atrăsese atenția la Ottobre in Poesia, fiind, de altfel, singura de la acel festival sard căreia îi ceream adresa de e-mail. După circa un an o întrebam care sunt poeții ei preferați și abia după alți 7-8 ani aveam să îi scriu din nou, pentru a mă consulta cu ea în privința unei traduceri din spaniolă în italiană. Dar ea e foarte deschisă și la zi nu doar legat de literatura spaniolă și în special sud-americană, reușind relativ recent să mă suprindă inclusiv cu câteva pagini de literatură română incluse de ea într-o antologie de poezii și povestiri ale femeilor emigrante. Poezia ei e și ea foarte flexibilă, lexical și tematic, trecând de la confesiuni legate de absență, tăcere, sau de risipa din societatea de consum, la „cușca domestică” și la momente cheie ale psihicului omului și chiar la salturi pe granița vieții și-a morții. O poezie de denunț (și autodenunț) al futilității trecerii timpului, o îmbulzeală și o monotonie în stop cadru – timpul. Mult mai puțin decât o copilări(r)e glorioasă. O prezență deopotrivă familiară și surprinzătoare, pentru mine Silvia Rosa este o prietenă ale cărei foto-genealogii și geografii literare diverse le parcurgi pe nerăsuflate într-o dimineață de miercuri sau joi – n-ai de ce să aștepti până în weekend – și deja seara te simți confortabil la un ceai cu literatura italiană de astăzi.

Silvia Rosa este autoarea cărților de poezie Di sole voci (2010; mențiune specială a Criticii la Premiul literar Città di Sassari 2012), SoloMinuscolaScrittura (2012; finalistă la Premiul Lorenzo Montano 2013), Genealogia imperfetta (2014), Tempo di riserva (2018) și Tutta la terra che ci resta (2022; Finalistă la Premiul Versante Ripido 2021-2022; Locul 3 la Premiul Paesaggio Interiore 2023). De asemenea, a publicat volumul de povestiri Del suo essere un corpo (2010) și, în 2013, lucrarea de istorie contemporană Italiane d’Argentina. Storia e memorie di un secolo d’emigrazione al femminile (1860-1960). Este coordonatoarea antologiilor Italia Argentina ida y vuelta: incontri poetici (ebook, 2017), Maternità marina (2020) și Confine donna: poesie e storie di emigrazione (2022).



Primăvară, alta

Tânărul corp robust, compact
părul locuit de corbi într-un cuib
de bucle: cât timp a trecut? mă întreb,
de când erai un băiețel slăbănog, agasant,
cu voce subțire în loc de mâini nerăbdătoare,
acelea pe care acum le ții pe șoldurile soției,
tinerețe orbitoare pe care o invidiez – un boboc –,
pentru prima oară văd semnul anotimpurilor
pe chipul altora, îmi dau seama că sunt trecută de
anii pulpei roșii bună de mușcat, sunt fructul
de pe jos, acum, și observ cum florile cresc în altă parte:
primăvara mea este o palidă propunere făcută unui soare
indiferent, sunt eu acum femeia care
nu merită efortul. Cu atât mai bine, îmi spun,
de la această înălțime nu mă mai ia amețeala,
vă las ție și frumoasei tale culmea din care
peste noapte, inevitabil, vine capitularea,
panta zilelor. Ce urmează e doar o chestiune
de umbre de învățat pe de rost,
de neavut frică de nimic.

(din Tempo di riserva, Ladolfi, 2018)

Vittorio evacuări și mutări
vino și ia-ne în bloc
viitorul, containerul de gunoi
are capacul spart și regurgitările
fostelor noastre existențe se revarsă
în șir: este o casă rămasă fără uși,
deschisă de o lovitură de călcâi,
este o rușine să observi cât
de al nostru era și ne este luat.
Ca într-un sit arheologic, suntem
ruine de glorii mediocre și obiecte dezafectate
ne povestesc, în timp ce vocea din off
repetă că va fi totul bine, dar noi
nu mai avem ce să căutăm aici, suntem
șobolani, gândaci de bucătărie care se ascund în mirosurile
de mucegai, am vrea să ieșim noaptea
să alergăm în cerc pe paravanele defectoase
ale viselor noastre, să ne hrănim cu fiecare minciună.
Vittorio evacuări și mutări
trimite un WhatsApp de confirmare, răspunde

În anumite dimineți orașul lansează un proiectil
de megapixeli, ecranele se umplu atunci
cu instantanee în diverse formate, pentru a celebra
epica îmbulzelii: acel ritual pentru care intrăm
în coliziune, convulsivi, în stop cadru
– o pâlnie – până la saturația cromatică zero
a corpurilor, la capitulare: călătoriile asfixiate
sub carosabil, în căutarea de coincidențe
improbabile, metroul ca o cârtiță
de fiare care răzuie magma centripetă
a pământului, iar noi deasupra călărind-o, în picioare,
cu suporturile speciale lipite de coaste.
În efervescența rețelelor de socializare miile și miile
de selfie-uri mărturisesc sincron cotidianul
hashtag-urilor noastre, în timp ce noi stăm fără răsuflare,
în afara cadrului, fără filtre speciale
care să intensifice culoarea tenului,
să o facă atât cât e de ajuns, cu un ton mai vie

Globii oculari sar în sus și în jos
pe monitor, un tangaj de vomă
pe fundalul arămiu al nopții, când
căldurii trupurilor i se substituie anatomia
privirilor în simularea unui raport sexual
caricatural: pupile dilatate până la culmea alienării.
Perfecțiunea este un idol arctic care ne înduioșează,
și așa să fie, înalta rezoluție să ne aibă în glorie
pentru totdeauna. În zorii râncezi suntem gata
de mici procesiuni, cumpărăm la jumătate de preț
o zi în plus, o uniformă nouă, o pasiune
neînsemnată, pe care o vom arunca la sfârșitul sezonului,
o șansă de a ne simți în afara impasului, un zâmbet
de circumstanță și o voce goală: ce bine răsună,
din urna funerară în care am așezat-o
cu resturile indiferenței care circulă
în zadar, o monedă expirată care ne vorbește
despre un timp când încă avea sens să ne atingem

În caz de pericol, spargeți geamul:
ieșiți din câmpul receptiv, urmați
coordonatele care duc la curba
stuporii, după o rotație de 360°
favorizați orogeneza coloanei vertebrale
drepte, pentru a fixa mai bine teorema creației,
antrenați al treilea ochi, glanda pineală,
al șaselea simț, administrați-vă melatonina în doze
potrivite, scutiți pupilele văzătoare de viciul
proiecțiilor, furați frenezia îndrăgostiților
și reproduceți-i aromele, dilatați cotidianul
în fonduri de alb perlat, nu schimbați
cu niciun alt produs folia de protecție,
acceptați amprentarea unui suflet bifid.
Și mai ales, identificați imediat, mai întâi
de orice altceva, ieșirea de urgență

(din Tutta la terra che ci resta, Vydia, 2022)

Prezentare și traducere de Daniel D. Marin
(nr. 1, ianuarie 2025, anul XV)