„În câmpul infinitei deveniri”. Versuri de Tiziana Colusso

Născută la Vergato (Bologna), Tiziana Colusso este autoare de romane, povestiri, poezie, texte teatrale şi eseistică. S-a licenţiat în literatură comparată la Roma şi ulterior a trăit câţiva ani la Paris, unde s-a specializat la Universitatea din Sorbona. Din 2004 este responsabilă Relaţii externe la Sindicatul Naţional al Scriitorilor şi din 2005 unic membru italian al directivei EWC European Writers Congres (în prezent European Writers Council), cu sediul la Bruxelles.
A participat la numeroase antologii de proză şi de poezie, la festivaluri literare în Italia şi în străinătate, este tradusă în Franţa, Belgia, Slovacia şi Bulgaria, redactor la e-magazine „Le reti di Dedalus”, colaborează cu revista „Buddismo e Società”. A scris, pe lângă opere narative şi de eseistică, poezii adunate în cărţile: Italiano per straniati (Fabio D'Ambrosio editore, Milano, 2004), Il sanscrito del corpo (Fermenti Editrice, Roma, 2007).
Obstinata obturare a metafizicului în favoarea descinderii decise şi temerare în fizicitatea eului într-un cvasi-visceral raport cu Lumea redescoperită în vacuitatea ei intrigantă revendică un impuls, fie acesta şi minimalist, al unei deschideri spre meta-fizic. Dar deschiderea nu (mai) trebuie orientată spre abstracte şi sterile zone deţinătoare, printr-un contract de expertiză „orfică”, a unei poeticităţi date de la sine: presupune în schimb o replică, o confruntare adică, prin scavări, tăieri şi rupturi în magma unei realităţi dezagregate şi aproape insultătoare. Este, aceasta, alegerea la care se decide Tiziana Colusso, asociindu-şi două instrumente pe cât de operante pe atât de sfidătoare şi nu mai puţin insolite: de o parte, activând funcţia denotativă a Cuvântului, într-un parcurs aparent pur descriptiv, de altă parte, activând, şi prin organicitatea oferită de către gândirea orientală prin omologarea, într-un unicum, a lucrului şi a gândului despre lucru, ţinteşte spre refacerea unui continuum exilat din imediatul dat spre a fi trăit.
Dubla mişcare pusă la lucru angajează, în aceeaşi perspectivă convergentă, un sistem de simţuri în alertă ce repoziţionează Corpul în raport cu un univers golit (vacuu) de semnificaţiile sale primordiale, şi, în paralel, conştiinţa acută a actului scriptural căruia luciditatea îi devine un gardian nemilos. Rezultatul cel mai fruibil nu mai trebuie căutat în vreun mesaj denotativ al versului ori al poemului ca atare, ci în provocarea cititorului în re-facerea întregului din aşchiile risipite în Dez-Ordinea de natură ontică.     

Vacuum Mandala

vacuum – un perete neted
în câmpul infinitei deveniri,
la care nimic nu aderă:
şi alunecă precum bruma pe triste geamuri ale unei camere
pline de adio –
camere pustii ale unui canţonier mai melancolic decât era prevăzut::
dar ce e previzibil în această ciorbă cuantică
în care fenomenele fluctuează fericite
într-o beatitudine de vacuum fără sfârşit?
nici nu voi număra vreodată sfintele ţărmuri
unde fiece trup copilăros zace –
şi de altfel e chiar fără ţărmuri acest vacuum ce se propagă ca un sunet
chiar ca un ecou de sunete sunătoare aiurea
din vorbe deja spuse în bla-bla-bla tubular pe care oameni de bună-credinţă l-au numit
„monolog interior” – şi întrucât creat forumul vocile se ivesc de la sine – tèatron
al devenirii îl numea Carlo Emilio zis Gaddus –
iată că vina e veşnic a acestui
binecuvântat prea beatificator
vacuum
goleşte vasul, eliberează gândurile, restituie păcatul păcătosului şi vinul
gazdei
pierzaniei, prietenului de ultimă oră –
gol strălucitor monedă nouă ce zdrăngăne ţechinul
unei non-gândiri indicibile dar atât de intense încât de fiecare dată îmi dau
lacrimile –
gol gravid de orice alt gând, pentru noi ce n-am avut gravidii,
niciodată –
mă ajută fizica cuantică exaltând golul imens asemenea leagănului
unei părticele fâşii energetice vibrante ce săgetează fără stăpân (fără ni noit ni loi aş îndrăzni să spun) în pântecul
acestei imense mume golite –

asemenea stelelor prea îndepărtate dintr-o vară nu prea departe, la sfârşitul anilor
’60
oamenii pun picioare butucănoase pe pielea lunii iar eu molipsită
de entuziasmul occidental şi familiar (părinţii mei se cinstesc cu vecinii
într-o căsuţă de vacanţă) mă îndepărtez în starea mea între carne şi peşte (departe
deja
de copilăriile somnolente ale fraţilor şi încă de ani lumină ea aparenta siguranţă
ce se oferă şi mie, fetişcană lipsită de raze propulsoare, count down şi Cape
Canaveral şi de drapele de plantat bărbăteşte în adâncul craterelor
lunii –

golul unui urieşesc uriaş mi se deschidea în acele nopţi epocale,
cu o spaimă care încă mai mă umple de lacrimi. Încă şi mereu:
la orice meditaţie prea reuşită
la orice pauză
la orice simţ cu răsuflare deschisă
se înfăşoară cu non-materia mai caldă a lunii
cu non-gândire fecundă de orice posibil:

eu, mic samurai,
dreaptă în picioare pe un balcon de vacanţă,
nemişcată în splendidul mijloc al golului,
in specula saeculorum
chiar şi când voi fi pulbere laolaltă cu această frunză şi cu această lume
şi drapelul pe lună va fi sfâşiat
de vântul universal ce netezeşte totul şi totul
va fi încă o dată şi pentru o clipă
vacuum




Continuum

Poveştile există doar în poveşti 
în timp ce viaţa se pierde în curgerea timpului
(Win Wenders)

I

Continuă să cadă –
cu cadenţă asimetrică
dar continuu
cad, uşoare pânze
fără preferinţe încât să modifice
traiectoriile lor vegetale:
cad cu o indiferenţă suavă
pe maşini, trotuare murdare
pe şine, pe pajişti pieptănate englezeşte
grajduri umede de fantasme
şantiere eterne precum catedralele
ape stătute unde zăbovesc
asemenea gândurilor
pe care nu le gândeşti la timp
şi imediat sunt îngropate de alte
gânduri, de ceea ce continuu
cade: frunzele, zdrenţele
unei dorinţe deja bătrâne
gâfâială de ieri
sticle golite
rochie de-acum strâmtă
fotografie ce se ofileşte în nimic
fluier al unui tren îndepărtat
lătrat ce cade în tăcerea nopţii
şi în tăcerea continuă
căzând
împreună cu frunzele acestei toamne ulterior-
lecţie solemnă pentru ceea ce se obstinează
încăpăţânat
să dureze.

II

Ceea ce pare risipit, întâmplător accident,
se aliniază pe pânza vremii şi acolo
există continuu –
există acum, chiar acum
pe acest prag ceţos între anotimpuri,
întâiile mari neîncrederi şi victoriile timide
călătoriile într-o reţea ce acoperă
până acum trei continente
există iubirile – ţâfnoase, ireductibile
la sfârşitul lor material
se cuibăresc în plăgi umbroase
ale vremii şi stau
paznici ai pragurilor
totem al sângelui nostru viu
al tuturor avânturilor pe care le-au traversat.

III

vremea iertării –
necontenit aici între aceste cartilaje opace
şi mlădierile animalice ale trupului –
ca un foc
ce preface dinăuntru
materia oarbă în viaţă,
fără a respinge ori reţine nimic
într-un continuum de expiraţie şi inspiraţie
continuu

IV

iarăşi greieri
lumini printre pleoapele
obosite de vreme
de multă vreme
haltă
urme de avioane pe transparenţa
cerească
armonie
topiri încrucişate
rădăcini adânci
înfipte în morminte etrusce
neaşteptate treziri
nisipuri
însă îmblânzite şi liniştite
nu de furtună
ca în Pekinul legendar
încât îmi închipui încă
pieirea fără glorie
marea etruşcilor
umbrele mari în făşii
duminici ofilite
copilării
sare a nici unei acostări
şi totuşi prea drăgălaşi
revin mereu
greierii

V

fad
faruri în beznă
frenezii un alt anotimp al inimii
sicrie discrete ale vremii
între valizele pregătite
continuu




Şi într-o zi natura va urla în alfabetele sale…

„Şi apoi ce să vă spun despre oameni?  Că socotindu-ne noi mai mult decât cei de demult şi mai mult decât cele dintâi dintre făpturile pământene, fiecare dintre noi […] s-a considerat fără rezerve că ar fi un împărat al universului; un împărat al soarelui, al planetelor, al tuturor stelelor văzute şi nevăzute; e cauză finală a stelelor, a planetelor, a domniei voastre prea ilustre şi a tuturor lucrurilor.“
(G. Leopardi, Operette morali)

I – val anormal

Îngenunchează, neînsemnat şi trecător,
în faţa indiferenţei  mumei natura:
ascultă limba ei criptată –
alfabetul vegetal
forfote altele, zgomotoase fâlfâiri de junglă,
„val de mare agitată“
şi mai mult decât agitată: neclintită
în căscatul său abisal
în hoinăreala sa aiurită
în ale sale vagi grohăituri de pură energie sărată,
fără dorinţă, calcul ori scop.

Natură nici prea blândă cu floricele veştede
precum ecologismul vorbelor goale
nici mamă vitregă şi târfă ca să rămână perversă
înghite ceea ce abia a înfiat.
Natură! neştiutoare de vină ignară ca o gheară felină
de ucigătoare inconştiente tandreţe.

De rerum natura, limbă religioasă a unor logici stră-omeneşti:
şi a unor furnici şi oameni neştiutoare şi de alte întâmplări
a unei planete în definitiv mult prea mică şi a unui dubios linşaj –
limba naturală se re-spune în ecouri fără margini, fără finis luci,
„Treceau oameni şi limbaje“ în acest turnir
întâmplător nătâng, întâmplător locuit,
dar nu trece răsuflarea nimicului îmbietor –
nu trece fiindcă nu se naşte şi deci nu moare,
doar zace: şi secretă în surdină alfabete mai veşnice
ale unei table de legi tăiată-n piatră.


II – ecou-furtună

navigând mirt cu nouri strânşi în taifun
replică de entropie pentru pământenii
smintiţi de orice ecou / echilibru al planetei
şi născocitori de nu cumva ipocriţi eco-stimulenţi:
cine seamănă vânt culege până la urmă
proverbială furtună
şi cine n-are capul pe umeri
are picioare să scape de eco-mânia macabră.

Tiziana Colusso
Prezentare şi traducere de George Popescu
(nr. 2, februarie 2021, anul XI)