„Frumusețea va salva lumea” după Ugo Foscolo

Prezentând, pentru cititorii italieni ai acestui număr al revistei, recentul volum al lui Gabirel Liiceanu Așteptând o altă omenire (Humanitas, 2018) – pe care românilor doar îl recomand spre citire – mi-a atras atenția capitolul numit Ce înseamnă „frumusețea va salva lumea”. În acel capitol Liiceanu își întemeiază speculația pe perplexitatea stârnită de aceste cuvinte rostite de prințul Mîșkin din romanul lui Dostoievski, Idiotul. Prințul Mîșkin e un „suflet frumos”, un soi de înger întrupat, reper al judecării celorlalte personaje și al omenirii, drept care – în trena gândirii lui Dostoievski – Liiceanu mută noțiunea de frumusețe din planul fizicității în cel al spiritualității; iar de aici nu e greu de înțeles cum poate salva lumea frumusețea prin primenire spirituală, în sens evanghelic, dar și în sensul laic de a renunța la toate urâțeniile pe care le facem semenilor noștri. Atunci însă – moment în care se întâmpla să lucrez la traducerea minunatelor poeme ale lui Ugo Foscolo – m-a străfulgerat ideea că Foscolo, ca și Leopardi, materialiști și pesimiști amândoi, deci fără o iluminare creștină care să clipească deasupra lor, socotesc și ei, ca și prințul Mîșkin, că frumusețea va salva lumea: dar nu frumusețea nevăzută, ci cea văzută, cea auzită, cea perceptibilă prin simțurile noastre. Cum asta? Și cum să înțelegem această altfel de salvare? Ce ne spune ginestra, floarea de pe Vezuviu, a lui Leopardi și ce ne spun Grațiile lui Foscolo sau profeția Casandrei de la finele poemului său Despre Morminte?
Răspunsul lui Leopardi nu este identic cu cel al lui Foscolo, dar întrebarea și premisele ei sunt la amândoi aceleași. Le ofer aici cititorilor români ai revistei, în avanpremieră, traducerea – fie și doar în această variantă de lucru – a fragmentului din Despre Morminte în care deslușim felul în care Foscolo răspunde perplexității lui Liiceanu. Dar mai întâi câteva lămuriri despre poem și despre acest mare poet italian, prea puțin cunoscut la noi, și pe care colecția Biblioteca Italiană a editurii Humanitas se pregătește să-l ofere deplin publicului românesc. Foscolo trăiește la cumpăna dintre veacurile al XVIII-lea și al XIX-lea, deci, politic vorbind, în vâltoarea Italiei napoleoniene, cultural vorbind, în întrepătrunderea neoclasicismului cu preromantismul și romantismul. Pe toate le trăiește din plin, împletind dezamăgirea cu angajarea. Poemul Despre morminte (Dei Sepolcri) îl publică în 1807, ca urmare a controverselor legate de Edictul de la Saint Cloud, dat de Napoleon în 1804 și extins supra Italiei, care obliga mutarea cimitirelor în afara orașelor și uniformizarea monumentelor funerare. La temelia poemului stă întrebarea: care e rostul mormintelor? La ce servesc ele? În prima parte poetul, materialist și pesimist, cum spuneam, ne lămurește că pentru cel mort mormântul nu înseamnă nimic. Restul poemului însă este o pledoarie pentru însemnătatea mormântului pentru cei vii: pentru că ajută la perpetuarea amintirii ființei noastre, ceea ce face moartea mai puțin totală și absurdă, și la perpetuarea memoriei marilor oameni, adică a valorilor exemplare și civilizatoare pe care ei le întrupează. Iar când timpul, care macină și distruge totul, distruge și mormintele acelora, distruge, adică, reperele materiale ale memoriei istorice, atunci zestrea de valori și exemplaritatea ei este salvată de poezie – care înseamnă pentru Foscolo arta cea mai înaltă și constructoare de frumusețe. Căci frumusețea e singura care nemurește, nu printr-o dostoievskiană primenire spirituală, ci prin prezervarea a ceea ce în lume  merită prezervat. Acest deznodământ al poemului e imaginat de Foscolo în Troia asediată de ahei, când Cassandra, capabilă să vadă viitorul, jelește proxima distrugere a cetății și a neamului său, dar totodată încredințează nemurirea lor poeziei lui Homer. Mult înainte de catastrofă, Casandra vine la mormintele înaintașilor săi:

acolo, când în piept rostit-a zeul
soroc de moarte Troiei, se-nfățișă
Casandra; și umbrelor cântând cu-alean,
acolo-și aducea nepoții, bocet
de dor și jale învățându-i. Și suspinând
așa grăia: dacă din Argos, unde
paște-veți caii fiilor lui Tideu
și-ai lui Laertes, voi-va poate cerul
să vă-nturnați, zadarnic patria 
v-oți căuta-o! Cetatea de Foebus
izvodită fi-va ruină, fum.
Însă Penații Troiei lăcaș avea-vor
aci-n morminte; că-i dar al zeilor
ca faima să biruie năpasta.
Iar voi, palmieri și chiparoși, sădiți
acum de-ale lui Priam nore, iute
veți crește, de lacrimi văduvești udați!
Să-mi ocrotiți părinții! Iară cine,
pios, securea spre voi n-o îndrepta
morți în familie avea-va mai puțini
și de altar curat se va atinge.
Să-mi ocrotiți părinții! Într-o zi
un orb și cerșetor vedea-veți rătăcind
sub umbra voastră; el pe pipăite
pătrunde-va-n morminte și urnele
îmbrățișând le va-ntreba. Va geme-atunci
adâncul și-ntreg mormântul va grăi:
Ilio în două rânduri rasă dar
renăscută iar pe urmele-i pustii
spre mai măreața glorie a Peleienilor
vruți de destin. Atunci sacrul profet,
tristele duhuri cu cântu-i alinând,
pe necuprinsul cel cuprins de-ntinsul
Ocean, va nemuri prinții din Argos.
Iar tu slăvit vei fi prin lacrimi, Hector,
prin tine sfânt fi-va și plâns sângele dat
patriei, cât Soarele va străluci
peste nefericirea omenească. 

Smaranda Bratu Elian
(nr. 3, martie 2019, anul IX)