Poezia lui Umberto Saba: „Canţonierul (selecţie de poeme)”. O ediţie tradusă de Ilie Constantin

La 140 de ani de la naşterea marelui poet triestin Umberto Saba (1883-1957), îi evocăm în continuare opera şi traducerile acesteia în limba română.

„Canţonierul”, un proiect de o viaţă

Umberto Saba este cunoscut publicului din România în primul rând ca poet, autorul capodoperei Canţonierul, o amplă culegere care cuprinde 437 de texte compuse între 1900 şi 1954, adică aproape întreaga sa producţie poetică de peste cincizeci de ani, un proiect pe care l-a gândit încă din 1913. Prima ediţie a Canţonierului datează din 1921, iar următoarele, mereu adăugite şi modificate, din 1945, 1948, 1957, în vreme ce ediţia definitivă din 1961 a apărut postum la Editura Mondadori din Milano. Pe lângă ediţiile publicate ale Canţionierului, au existat şi două versiuni inedite, din 1919 şi 1943, care diferă de celelalte prin organizarea lor interioară.
Canţonierul cuprinde trei volume: primul reuneşte poeziile din perioada 1900-1920; al doilea, poeziile din perioada 1921-1932; al treilea poeziile din perioada 1933-1954. În primul volum se regăsesc următoarele culegeri de versuri: Poesie dell’adolescenza e giovanili (Poezii din adolescenţă şi din tinereţe), 1900-1907; Versi militari (Versuri militare), 1908; Casa e campagna (Casă şi ţărână), 1909-1910; Trieste e una donna (Trieste şi o femeie),1910-1912, La serena disperazione (Senina disperare), 1913-1915; Poesie scritte durante la guerra (Poezii scrise în timpul războiului); Tre poesie fuori luogo (Trei poezii separate); Cose leggere e vaganti (Lucruri uşoare şi rătăcitoare) şi L’amorosa spina (Spinul dragostei), 1920.
Volumul al doilea cuprinde culegerile: Preludio e canzonette (Preludiu şi canţonete), 1922-1923; Autobiografia (Autobiografie) şi I prigioni (Captivii), 1924; Fanciulle (Fete), 1925; Cuor morituro (Inimă muritoare), 1925-1930; L’Uomo (Omul), 1928; Preludio e fughe (Preludiu şi fugi), 1928-1929; Il piccolo Berto (Micul Berto), 1929-1931.
Volumul al treilea reuneşte culegerile: Parole (Cuvinte), 1933-1934; Ultime cose (Ultime lucruri), 1935-1943; 1944; Varie (Felurite); Mediterranee (Mediteraneene), 1945-1946; Epigrafe (Epigraf), 1947-1948; Uccelli (Păsări), 1948; Quasi un racconto (Aproape o poveste), 1951; Sei poesie della vecchiaia (Şase poezii de bătrâneţe), 1953-1954. 
În 1948, Saba a publicat Storia e cronistoria del Canzoniere (Istoria şi cronistoria „Canţonierului”), un text critic imaginat ca un comentariu, la persoana a treia, al propriei opere poetice, oferind astfel o cheie de lectură a acesteia. În acest loc afirmă că originalitatea sa majoră constă, după cum au observat Sergio Solmi şi alţi critici, în faptul de a fi „modern într-un mod aproape deconcertant” rămânând, în acelaşi timp, fidel tradiţiei. De aici vine ceea ce el însuşi numeşte „conservatorismul lui Saba”, care l-a adus la „acea formă particulară a endecasilabului şi a derivatelor acestuia care face ca versurile sale, chiar şi cele din tinereţe, să fie recognoscibile la prima vedere (t.n.)”.


„Canţonierul (selecţie de poeme)”. O ediţie tradusă de Ilie Constantin

Traducerea din poezia lui Saba pe care o prezentăm în acest număr, care cuprinde o selecţie de 131 de texte din toate etapele creative ale autorului, îi aparţine poetului Ilie Constantin. Avem, aşadar, Umberto Saba, Canţonierul: poezii alese, traducere şi antologie de Ilie Constantin, cuvânt înainte de Edgar Papu (263 de pagini, Editura Univers, 1970), respectiv ediţia bilingvă Umberto Saba, Il Canzoniere (scelta di poesie) / Canţonierul (selecţie de poeme), (204 pagini, Editura Paralela 45, 2009).
În prefaţa din 1970, Edgar Papu afirma următoarele: „Actuala traducere, precedată de o selectare pe cât de masivă, pe atât de competentă din poezia sa, constituie un eveniment însemnat pentru cultura noastră. Iar faptul că o sarcină atât de delicată a fost încredinţată lui Ilie Constantin, cunoscut îndeosebi ca valoros traducător al lui Montale, ni se pare a fi o soluţie din cele mai fericite. Aceasta cu atât mai mult cu cât şi în subtila sa lirică originală, tânărul nostru poet face să se audă, pe lângă tradiţia versului românesc, şi rezonanţe puternice din poezia italiană a zilelor noastre”.
Ne oprim aici la Preludiu şi fugi (1928-1929) care este, „pentru mulţi, cartea cea mai frumoasă a lui Saba, cartea ʻpurităţii sale liriceʼ prin excelenţă”, cum comentează autorul însuși în volumul de proză Istoria şi cronistoria „Canţonierului”, adăugând: „Fugile sunt voci care îşi vorbesc, se urmăresc pentru a-şi spune lucruri când discordante, când concordante. Dar contrastele lor sunt numai aparente. Vocile sunt, în realitate, vocea lui Saba; expresia – devenită poezie – a acelui ʻdaʼ şi a acelui ʻnuʼ pe care le-a spus el vieţii, «caldei vieţi», pe care a iubit-o şi a urât-o (şi s-a temut de ea) deopotrivă (t.n.)”. Publicăm în continuare un fragment din Fuga a şasea (pe trei voci).

Prezentare de Afrodita Carmen Cionchin
(nr. 10, octombrie 2023, anul XIII)