Prima ediţie din poezia lui Saba: „Poeme” traduse de Petru Sfetca

Destinul românesc al cunoscutului poet triestin Umberto Saba (1883-1957), de la a cărui naştere se împlinesc 140 de ani, îşi are începutul la Timişoara chiar în timpul vieţii acestuia, graţie preţioasei contribuţii a lui Silvio Guarnieri (1910-1992), profesor universitar, scriitor, critic literar şi jurnalist. Guarnieri a trăit zece ani în România (1938-1948), perioadă în care a fost directorul Institutului Italian de Cultură, secţia din Timişoara, implicându-se activ în viaţa literară şi culturală a timpului.
În acest context, prima ediţie din poezia lui Saba a apărut în 1944, la Editura „Dacia Traiană” din Timişoara, sub titlul Poeme, 87 de pagini, în traducerea poetului Petru Sfetca (1919-1987). Acesta a fost, la noi, primul traducător al unor importanţi poeţi italieni moderni, precum Giuseppe Ungaretti, Umberto Saba, Salvatore Quasimodo (laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1959) şi Eugenio Montale (laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1975).
Cele 19 poeme din acest volum fac parte din culegerile Parole (Cuvinte), 1933-1934, şi Preludio e fughe (Preludiu şi fugi), 1928-1929. În prefaţa din aprilie 1944, Petru Sfetca preciza:

„Sunt luni de când nu mai avem nicio ştire despre Umberto Saba…
Traducerea de faţă este o imagine prea modestă a operei acestui scriitor care, alături de Ungaretti, Montale şi Quasimodo, este unul din cei mai apreciaţi poeţi contemporani ai Italiei. Împrejurările grele de astăzi ne-au oprit tocmai la mijlocul drumului, tocmai când voiam să dăm publicului românesc o idee mai accentuată asupra panoramei poetice contemporane italiene. Intenţia noastră era să traducem după Ungaretti, un volum compact din Saba, iar mai târziu din Montale şi Quasimodo. Pentru moment aceste proiecte au căzut. Nu mai suntem în posesia textelor originale. Ni le împrumutase bunul nostru prieten Silvio Guarnieri, fost director al Institutului de Cultură italiană din Timişoara. Împrejurări independente de el i-au forţat plecarea din România, undeva prin Turcia, văduvindu-ne astfel de textul original.
Am ţinut totuşi să publicăm o cât de modestă plachetă a lui Saba. Ne-am încăpăţânat să opunem dârz exceselor timpului virtuţi literare de natură să arate că arta e peste vremi, îmbrăcând oarecum un caracter de eternitate. Fiindcă dacă azi valoarea omului e în scădere, noi avem credinţa că singură Arta mai poate salva ultimele rătăciri”.
Petru Sfetca îşi încheie prefaţa cu aceste cuvinte:
„În acest spirit am pornit la tălmăcirea poesiei italiene contemporane, convinşi că esteticul are întotdeauna o ascensiune asupra politicului şi că legătura pe care o stabileşte de la suflet la suflet vehiculul literar şi artist rămâne indestructibilă pe orice meridian.
În ce măsură am reuşit să turnăm în formă românească creaţia lui Umberto Saba, nu ştim. Lăsăm cititorilor Români de poesie să măsoare emoţia estetică pe care am transpus-o din limba sonoră a lui Dante”.

Despre Parole, Saba scria în Istoria şi cronistoria „Canţonierului” că noutatea acestora faţă de poezia sa anterioară constă în primul rând în „absenţa aproape totală a oricărui element narativ şi discursiv, autorul nefiind până acum atât de «liric» precum în această perioadă”. Celălalt element de noutate, mult mai profund, nu este de natură formală, ci psihologică, aceasta fiind raţiunea intimă a Cuvintelor: „Saba simte cu bucurie că ceva nou şi benefic s-a născut în sufletul său; muza sa a devenit nu doar mai limpede, ci şi mai senină, inclusiv în accentele de durere (t.n.)”.
Publicăm în continuare câteva din poemele cele mai cunoscute şi citate din acest ciclu.

Cuvinte

Cuvinte în care inima omului se oglindea
– goală şi surprinsă – la origini, un colţ
caut în lume, oaza potrivită
ca să vă şterg cu plânsul meu
de minciuna care vă orbeşte.
Deodată grămada memoriilor
înspăimântătoare s-ar topi ca
zăpada la soare.

Trei oraşe

Milano

Între pietrele şi ceţurile tale fac
vilegiatură. Mă odihnesc în Piaţa
Domului; în loc
de stele
fiecare seară se aprind cuvinte.
Nimic nu odihneşte din vieaţă ca
vieaţa.

Florenţa

Ca să îmbrăţişez pe poetul Montale
– generoasă e tristeţea sa – sunt
în oraşul care mi-a fost drag. Parcă
fiecare piatră pe care piciorul o bate ar fi
inima mea, durerea mea
de un timp. Dar n-am regrete. Se naşte
– altă constelaţie – o altă vârstă.


Torino

Mă voiu întoarce în cercul plăcut
al munţilor tăi, la străzile care se prelungesc
ca răsunetele. Apoi poate într-o ciudată
tăcere scăpa-voiu de localuri, prieteni.
Dar voiu căuta soldatul Salamano,
cel mai aspru în cuvinte, cel mai harnic la
datorie, care oglindeşte în sine virtutea ta.
Voiu căuta uzina unde el îmbătrâneşte.

Femeia

Când erai
tinerică înţepai
ca o mură sălbatică. Chiar piciorul
ţi-era o armă, o, sălbateco.
Erai grea de prins.
Tânără
încă, eşti încă
frumoasă. Semnele
anilor, a durerilor leagă
sufletele noastre, le fac una. Şi după
părul negricios pe care-l răsucesc
nu mai mă tem de mica,
alba, ascuţita ureche demonică.

Fericirea

Tinereţea lacomă de poveri
oferă de bună voie sarcinei umerii.
Nu rezistă. Plânge de melancolie.

Vagabondaj, evadare, poesie,
dragi minuni mai târziu! Mai târziu
aerul se curăţă şi paşii se fac
uşori.
Azi e cel mai bun din ieri,
dacă nu este încă fericirea.

Vom lua într-o zi bunătatea
feţei sale, vom vedea pe cineva desfăcând
ca pe un fum durerea sa inutilă.

Prezentare de Afrodita Carmen Cionchin
(nr. 9, septembrie 2023, anul XIII)